Alfred Schaffer (Olanda) – poezii, traducere de Linda Maria Baros si Jan H. Mysjkin

Alfred Schaffer s-a nascut pe 16 septembrie 1973 la Leidschendam, în Olanda, tatal sau fiind originar din Limbourg iar mama din Aruba, o insula olandeza din zona Antilelor. Dupa terminarea studiilor de litere, apoi de cinema si de teatru la Leiden, a emigrat în 1996 în Africa du Sud, unde a obtinut titlul de doctor si a lucrat la universitatea din Cape Town.

Alfred Schaffer a publicat mai multe volume, apreciate pentru dimensiunea lor “neolandeza”: Zijn opkomst in de voorstad (Ascensiunea lui la periferie, 2000 - premiul Jo Peters), Dwaalgasten (Rare pasari ratacitoare, 2002), Definitie en hallucinatie (Definisii si halucinasii, 2003), Geen hand voor ogen (Nici o mâna peste ochi, 2004), De muziek die we verdienen (Muzica pe care o meritam, 2005), Schuim (Muschi, 2006) si Kooi (Cusca, 2008) - carte pentru care a obtinut premiul Jan Campert în 2009 si, în 2010, premiul Ida Gerhardt.

În 2005, Alfred Schaffer a revenit în Olanda, unde a condus, pâna la începutul acestui an, colectia de poezie a editurii De Bezige Bij din Amsterdam. Actualmente, locuieste din nou în Africa du Sud.

Secretul corespondentei ca bumerag

Acum, o sa-ti povestesc totul. Era si timpul, e drept.
              În jurul meu, oameni care citesc,
pâna acum cel putin nu am vazut pe nimeni scriind.
                                                 „Despre ce vrei sa-ti vorbesc?”

Ma simt bine aici, ca-ntr-un vagon de clasa întâi,
de unde privesc peroanele defilând.
              Calatorii se amuza spunându-si povestiri savuroase
si schimbând priviri pe furis. Aplecându-se cât mai mult, curiosi,
pentru a nu rata cumva pasajele cele mai captivante.
Ajunsi la punctul terminus, ma regasesc alaturi de femeia
                            care fusese asezata pe diagonala fata de mine. Tot trage
de fusta si trebuie sa inventez ceva.
              Spun deci: „Confund vara cu iarna.”
Iar ea spune: „N-ai ce sa faci.”
              Îmi este teama de oamenii cu priviri inocente.

Pe drum, în partea de jos a scarilor unei cladiri monumentale,
a aparut un contratimp.
                            Doi barbati tineau în aer un paralelipiped alb, mare,
pentru a capta lumina soarelui.
Era o sedinta foto cu niste copii îmbracati în hainute
atât de dragute…
              Nici urma de parinti.
Fotografa îsi pusese niste ochelari enormi, de efect,
care aveau doi ochi falsi lipiti pe lentile.
                                          Asa ca nu vedea mare lucru.
Ceea a ce facea ca totul sa para si mai amuzant.
              Poate ca si copii credeau acest lucru.

A trebuit sa-mi adun tot curajul pentru a-ti scrie.
Mi s-a facut si foame, dar tie?
Acum iau masa de seara
la prânz pentru ca totul sa fie digerat cu usurinta.
                                          Bizar, seara, când ma uit
pe fereastra autobuzului,
ma simt de parca as fi singurul care stie ce s-a întâmplat în timpul zilei.

Ieri, mi-am luat liber de mai multe ori. Si daca am fost prea emotionat?
Îmi spuneam: toate chipurile cu care fac cunostinta
formeaza un spectacol fara cap si coada
în care, pe deasupra, ma si ratacesc mereu.
                            Dar daca nu ma uit la acest spectacol,
atunci la ce-as putea sa ma uit?

Mai târziu, un soldat se plimba lalaindu-se pe strada.
   S-a pus pe înjurat fiindca n-aveam sa-i dau o tigare -
stii totusi ca m-am lasat?

Se pastreaza pentru mai târziu

În timpul faimoasei lor excursii, ea aduce pe lume o fata
iar el îi citeste telegramele cu felicitari
sosite din toate colturile lumii.

Ea doarme într-o râna, în coltul cel mai retras
si mai zdravan al ambarcatiunii pe care el si-un prieten de-al lui au construit-o din
lemnul unei suri vechi
peste care au dat în munti pe lânga satul lor.

Nu-i mai cere sa se ocupe doar de el.
De-abia daca au slabit.
Capsorul fetitei îi linisteste.

La ce ar servi aici un fundal?
Tot ceea ce pot ghici se afla dincolo de suprafata apei.
Apa a fost inventata pentru a-i apara.

Copilul era în plus, asa ca vaporul s-a lasat putin.
Noaptea, omul se odihneste în bratele femeii
si cere o amânare.

Ritualul nu ne întelege

Urcam si coborâm, pierdem din viteza si ne tragem sufletul
deasupra unei cesti de cafea.
Unul dintre noi îsi exerseaza dictia, dar ramâne fara cuvinte.

Strabatând harta, niste avioane de vânatoare cu reactie deseneaza linii prin aer.
Consemnam într-un jurnal modul în care se extinde fumul.

Doar spre seara urcam pe scena,
ne asezam fiecare sub spotul lui si lansam si întoarcem
frazele introductive fasonate minutios
dinainte. Nu asteptam nici un raspuns.

Câte rânduri nu ne sunt dedicate: râdem
sau luam un aer îngrijorat; unul dintre noi fredoneaza un frumos cântec de leagan.

La sfârsit, suntem purtati afara pe brate,
facem gesturi neterminate, toate casele
sunt din sticla si niste taxiuri accelereaza prin tunelele din centrul orasului
cu printese sau regi înauntru,
mergând de-a lungul marii roti, spre palate iluminate sau râuri rigide.

Nu mai avem nici o clipa de pierdut.
Facultatea noastra imaginativa ne furnizeaza un auditoriu.