Serban Foarta - poezii - Festivalul Primavara Poetilor

Nascut pe 8 iulie 1942, la Turnu Severin. Licentiat în litere la Universitatea din Timisoara, în 1965. Doctorat în 1978.

Scriitor liber profesionist pâna în 1990. Director al Teatrului National din Timisoara (1990-1991), profesor la Universitatea de Vest din Timisoara, sectia Jurnalism (1992 - 2005).

Autor a peste 40 de volume, între care : poezie - Texte pentru Phoenix (Ed. Litera, 1976, Nemira, 1994), Simpleroze (Ed. Facla, 1978), Un castel în Spania pentru Annia (Ed. Brumar, 1999, 2006), Erau ziare, evenimente (Ed. Brumar, 2000), Opera somnia (antologie, Ed. Polirom, 2000), Spectacol cu Dimov (Ed. Vinea, 2002), Douazeci si opt de Psalmi în transpunerea lui S. F. (imagini de François Pamfil, Eis Art, 2007), Cântarea cântarilor/Eclesiastul (Editura Art, 2008) ; proza - Micul Print (Editura Art, 2008) ; eseuri - Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu (Ed. Facla, 1980), Afinitati efective (Ed. Cartea Româneasca, 1990), Dublul regim (diurn/nocturn) al presei (Ed. Amarcord, 1997), Clepsidra cu zapada (Polirom, 2003), Cozerii în lila - dialoguri cu Iolanda Malamen (Eis Art, 2008) ; traduceri - volume de Philippe de Beaumanoir, Charles d’Orléans, Villon, Clement Marot, Hugo, Mallarmé, Verlaine, Paul Valéry, între altii.

Este detinatorul unor importante premii literare.
Din 1970, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

DESPRE VOPSITUL LÂNEI

În ciuda aparentelor, vopsitul lânei si-al celorlalte materiale hidrofile (fara exceptia albului hârtiei acesteia, pe care-l tot cernim) n u e s t e (considerând culoarea drept substanta, iar nu un simplu atribut al ei: „Da-mi o oca de galben si-un dram de indigo!”; un voal de doliu alta fiind decât acela de nunta, de mireasa, din care-a provenit) o o-pe-ra-ti-e de a-du-na-re; nu e o adunare, ci chiar contrariul ei, ca una ce e non-comutativa, - atâta timp cât si culorile-s închise/deschise, „calde”/„reci”, toate scazân-du-se (si fiecare-n parte) din ALB, ca orice numar din seamanu-i mai mare; ca numerele dintre 0 si 1 (exclusiv) din 1: albul fiind acesta, dupa cum negrul este (sau tinde) catre 0; fapt dovedit de însasi proprietatea celui dintâi, a albului adica, de-a fi împartitorul ideal, anume unul, altul decât deîmpartitul, ce-mparte orice numar fara rest, fara reziduu, nici umbra, - id est 1. Tocmai decolorarea,-n acest caz, fiind o însumare; fie si daca, dintr-o alta perspectiva, ea nu pare decât sustractia însasi, - astfel facându-se ca, stând un timp la soare, o rochie de doliu ajunge cvasi-alba (si nu într-altfel, steagul corabiilor-pirat).

MATASE VS CATIFEA

Opacitatea, moliciunea, caldura, insonoritatea, „blana” acesteia din urma vs transparenta (relativa), racoarea si asprimea (relative), fosnetele (cel de frunza moarta, cel de friabila elitra), adierile celei dintâi; animalitatea catifelei vs spiritualitatea (relativa): evanes-centa, vaporozitate, porozitate (cf. „gaze”), a matasii, - vermut, liqueur, vin greu vs sam-panie: (o muselina frantuzeasca nu poate fi decât moussante!); cârtita vs libelula; tactognosia catifelei vs perceperea auditiva a matasii. - A matasurilor, caci textilul asta e defectiv, de fapt, de singular, el putând fi crep, fai, tafta, brocart, rips, voal s. cl. De unde si relativismul, adica treptele, gradatia, întinsa si subtila gama a atributelor matasii; cum si „entropica”-i tendinta ca, pe masura ce devine tot mai opaca si mai moale, mai calda si mai insonora, sa se converteasca-n catifea.

HAMLET DUPA HAMLET

Se cauta si strâng (de prin culise
si de pe unde se mai afla) supra-
vietuitorii: Voltimand, Cornelius
& Osric; li se-adauga Marcellus,
Bernardo & Francisco (un soldat),
ca si Reynaldo (fara ocupatie
din ziua mortii lui Polonius, a carui
ureche fost-a), basca douadulci
Doamne de onoare (ca sa nu mai
vorbim de printul Fortinbras si bunul
Horatio); dupa care, se va re-
distribui: în CLAUDIUS Fortinbras;
în FORTINBRAS Francisco; în
GERTRUDAo Doamna de onoare;
în OPHELIAo Doamna de onoare;
în LAERTESMarcellus (sau Bernardo);
în POLONIUS sir Osric (iar în
OSRIC Norul!); în CORNELIUS
Voltimand (& vvs.); în ROSENCRANTZ
& GUILDENSTERN (rol dublu)Reynaldo;
în MARCELLUS & BERNARDO
un Capitan norveg; în HAMLET Duhul
parintelui lui Hamlet; în HORATIO
„o parte din acesta”... Ce ramâne
din el, urmând sa plece cu Actorii
si Clownii, în turneu, - to tell the story.

CLOWNI

ei îsi trag palme ei îsi trag
picioare ei si trag covorul
de sub picioare ei îti trag
de sub ei scaunul ei îsi
trag clapa ei îsi trag scatoalce
ei îsi trag sufletul ei îsi
trag sufletul scatoalce clapa
covorul scaunul picioare
si palme palme palme palme palme

OMBRA DEL BACIO

Ia-i amprenta gurii pe o foaie:
fura-i, daca poti, decalcul rosu
fara grositudine, nici umbra, -
urma unor buze într-o doara,
a surâs timid, întredeschise
pe hârtii ce nu-i întorc sarutul.
Fura-i, ca o cambie-n alb, sarutul
care ca,-n ierbarul vechi, o foaie
a unei abia întredeschise
roze, la nevreme si-ntr-o doara,
va pali, iar din atâta rosu
va ramâne, vesteda, o umbra.
Nu-i rapi trandafiria umbra
pe când doarme dusa, iar sarutul
dat în vis nu pare sa o doara
nici cât, adiind-o vag, o foaie
palida, cu frontispiciu rosu,
a unei bucoavne-ntredeschise.
Nu-i lua urma gurii-ntredeschise
nici atunci când ea-si va sterge,-n umbra,
la oglinda, buzele de rosu
într-un umed servetel, - o foaie
care nu-i solicita sarutul
harazit hârtiei într-o doara.
Cere-i ca epistola,-ntr-o doara
scrisa, când ferestre-ntredeschise
fac sa frisoneze alba foaie
adumbrita doar de propria-ti umbra,
s-o contrasemneze cu sarutul
neepistolar, al ei, în rosu.
Roag-o s-o pecetluie în rosu, -
ca atunci când siesi, într-o doara,
îsi saruta gura, iar sarutul
îi ramâne scris pe-ntredeschise
geamuri, ce-i pastreaza vaga umbra
nu mai mult decât opaca foaie…
Rosul gurii ei întredeschise
într-o doara, - cere-i-l ca umbra
pe o foaie-n freamat cum sarutul.

AMORE MIO

Abureste-i unghiile, una
câte una, minus cele doua
ale degetelor fara piatra
scumpa, într-un cerc de aur galben,
alb argint sau, numai, cupru rosu
(înverzit cu vremea), - ale doamnei.
Abureste unghiile doamnei
cu lunule palide, - iar una
cu noita neagra ce, prin rosu’
lacului, transpare ca,-ntr-un galben
iris de pisica, între doua
somnuri, fanta unui ochi de piatra.
Umezeste fiecare piatra
din dalajul unghiilor doamnei
cum se scalda tigla-n abur galben,
dimineata, una câte una, -
joaca-i-te-n unghiul dintre doua
degete, cu solz, la capat, rosu.
Nu uita: sunt zece asi de rosu
într-un teanc opac precum o piatra;
nu-i lasa întorsi în cele doua
mâini închise-n sine ale doamnei, -
ce-si înfige unghiile, una
câte una,-n podul palmei, galben.
Cum se-ncearca, între dinti, un galben
ca sa-si dea pe fata miezul rosu,
unghiile murseca-le, una
dupa alta (nu ca pe o piatra,
ci ca pe-o cireasa), ale doamnei,
rând pe rând, la mâinile-amândoua.
Unghiile, zece minus doua,
aburite,-ntr-un crepuscul galben
de târzie vara, ale doamnei,
au sa-ti dea în dar atâta rosu
cât sa scrii în abur, ca în piatra,
literele, una câte una,
ale lui Amore mio… Una,
poate doua,-n rosu, ca pe-o piatra
sau pe-un galben, fi-vor cifrul doamnei.