Liviu Ioan Stoiciu, poezii - Festivalul Primavara Poetilor

Liviu Ioan Stoiciu, nascut în
1950, este poet, prozator, dramaturg, eseist si jurnalist.
Dupa 1990 (când a plecat din Focsani si s-a stabilit la Bucuresti) a devenit redactor sef si, respectiv, redactor sef adjunct
al revistelor Uniunii Scriitorilor
din România Contrapunct si Viata Româneasca.

Debut editorial în 1980 cu un volum de poeme, La fanion,
care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat apoi volumele de versuri: Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O lume paralela (1989), Poeme aristocrate (1991), Singuratatea colectiva (1996,), Ruinele poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul animal (2000), La plecare (2003), pam-param-pam / adjudu vechi (2006).
A publicat si antologia Cantonul 248 (2005).
Este, de asemenea, autorul unor volume de memorialistica / eseu - Jurnalul unui martor (1992), Jurnal stoic din anul Revolutiei, urmat de Contrajurnal (2002), a unor romane - Femeia ascunsa (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud-Est (2001), Romanul-basm (2002) sau piese de teatru - Teatrul uitat (2005).

Pentru scrierile sale, a obtinut diferite distinctii literare, între care, Premiul Academiei Române,
dar si, de doua ori, Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor.

Cuprins de viscol pe dinauntru

Cuprins de viscol pe dinauntru, îmbratisat pe
dinafara de o fiara
satula, cu gheara ei în gât, de Sfântul
Ioan, nehotarâta daca sa ma sfâsie acum, sa ma strice,
sau sa ma pastreze
întreg, pentru altadata, proaspat, dar mai batrân. Mârâie
îngrozitor. Mereu îi cad
victima la Bucuresti, nu stiu cum tot fac, degeaba ma feresc.
Oricum, ea stie ca nu-mi e frica, si asta
o deruteaza. Dar îmi va veni si mie rândul pe raboj,
destinul (masca
a timpului) îmi face semn sa am rabdare. Adica, sa nu
ma arunc mâine în gol de la etajul 9?

M-am salbaticit, nu mai ies din casa decât scos cu forta,
nu mai vreau sa am de a face cu nimeni,
nu mai am nici o obligatie. Peste o luna si jumatate împlinesc
58 de ani! Nu pot sa cred. Normal ar fi
sa ma simt bine cu mine
însumi macar acum, pe ultima suta de metri - dar nici
pomeneala! Sunt în
stare sa ma autodevor de pe o zi pe alta. Curios, însa, îmi tot
amân sentinta, asteptând, senin,
nu stiu ce. Ma feresc de mine însumi si la vârsta asta? „Ca
sa nu afle subconstientul”.

Totul e o corvoada. Ziua de poimâine, fiindca
vine negresit, ma deprima
la culme. Iar ziua care a trecut e egala cu zero… Când ninge,
simt o apasare în plus, stiu
ca sufletul ar da orice sa scape de mine, sa se bucure,
zapada îl face fericit, poate
deoarece m-am nascut iarna… Cum sa procedez, suflete,
sa ma reprogramez? N-ar fi prea simplu daca
mi-as taia venele cu lama? În

cavitatea originara, în creier, s-au adunat atâtia morti
care ma sfatuiesc, unii spun hais, altii
cea - si ma trezesc directionat într-un centru
psihic minor. Mi-am pierdut
ingenuitatea, nu mai merit nimic, de fapt. Orice
as face, nu gasesc
esenta - Doamne, ar trebui sa-ti atin calea?

Punga de cirese

punga de cirese din odaie, de pe
masa, varsata pe dusumea, îl chinuieste de când a
fost sa se puna pe picioare, trezit din
patul hotelului, dupa ce
a visat ca trebuie sa o duca pe mama

lui la cimitir, cu sania, bate în lemn - si în graba, neîntelegând
cum de a fost posibil, varsase
punga de cirese...

Aude iar vaicarelile mamei si sunetele ragusite scoase de caprele
care cautau de mâncare sub
fereastra
lui! Doamne, daca
ar putea sa o adune la loc, e o punga mare: cirese albe si
cirese învinetite, rasturnate,
semn rau...
Caprele, corpuri nebuloase, aparute în bolile organice
cerebrale - mâncau
gunoaiele si tineau aleea curata. De când

a fost sa se puna pe picioare, trezit la realitate: îsi spinteca brusc
abdomenul. E plin de sânge. Ce-ai facut, cretinule! Îsi
tine matele în brate, le scapa. Vezi sa nu calci
pe ele! E înconjurat de o

aura, în
stare de tensiune afectiva
pozitiva maxima, obsedat de ciresele rasturnate, o punga: dupa ce,
cu o seara înainte, a
analizat orbitele primitive ale unor
comete.

Îti las si Îngerul meu Pazitor

doua fetite nepieptanate, pline de bubite dulci, desculte,
cu noroi uscat între degete si cu
ochii stralucitori, “ochi de scoici cu perle”, oprite în dreptul
inimilor
noastre, la care se închina, cersind
putina întelegere… Le curge sânge pe un picior, au
ciclu? Ma caut în portmoneu, nu
am marunt, tu
te uiti lung la ele, de unde or fi aparut? Nu ma îndur sa le dau
doua bancnote de 10.000 de lei, întârzii,
nu stiu ce sa fac, daca
nu le dau, îmi poarta ghinion: ele ma scuipa… “Ele nu vor bani,
ele vor dragoste”… Cum? Tu esti în cele doua
fetite? La alta vârsta...

Matahaind de foame: tu,
iesita, de acum, din apa, din balie, cu alunite crescute pe fes si pe
piept, ce faci? Ma parasesti? Ma

parasesti, si înainte sa parasesti
si cimitirul, îmi
lasi pietrele si plantele dimprejur la fel de ostile… Ca la început
totul era
amestecat… Iata, îti
las si Îngerul meu Pazitor, îti las si inima, scoasa
din piept, îti las si cele doua
fetite… În

timp ce, eu, stau (“lasati-ma sa stau aici, ca sunt
îndragostit”), stau stropit de sânge, în
bataia vântului.

O biserica mergatoare

Miresme vatamatoare si diferite forme de rataciri, ba
cânta si cucul când a
ajuns din urma o biserica neterminata, pusa pe patru roti,
plina de gutui, cu
limba scoasa. I s-a parut ca
are în fata ochilor o adevarata întarire în
necunoscut a gratiei sale, din tinerete. Mai ales ca era sub o impresie
profunda, atunci, a sfatului
unui venerabil sef de trib - sa
caute o biserica neterminata, mergatoare, si sa se roage în ea: ca
tacerea,
îndelung practicata, nu-i place lui Dumnezeu,
deoarece i te ascunzi… Când a

ajuns-o din urma, a constatat ca, de fapt, biserica asta
neterminata era o simpla caruta trasa de cai,
care scârtâia îngrozitor. Si în care nu te puteai urca, sa te rogi, fiind
plina vârf cu
tot felul de roade stricate, adunate la întâmplare, ale
acestor vremuri.

Regasit, s-a asezat pe coada carutei.

O mare despicatura

e o mare despicatura, în care zeii
nu patrund: zei de statura
egala, altfel. În fata ei nu-ti mai ramâne decât sa
plângi, satul de trucuri, dorinte
arzatoare, amagiri,
scamatorii, farmece, lucruri vrajitoresti,
naluciri. Sa plângi si

sa astepti sa înceapa dansul
madularelor. Sa
dansezi, îndragostit si sa atragi atentia asupra
unui lucru de care nu
te îndoiesti. Asupra aceleiasi mari despicaturi,
obsedante. “Asupra
a ceea ce este ea, adica, dar nu poate fi vazuta
asa cum este” - nepatrunsa
nici de lumina
zilei.

Despicatura în care, daca intri, poti simti în
amanunt paturile
miscatoare ale magmei din interiorul
planetei...

Unde nu e voie

cei aflati în lipsuri, sa faca un pas
înainte - ca din mormânt a
rasarit iertarea. La
ora 12. Scriu în jurnal: „Voi sunteti

jucarii?” Jucarii ale destinului… Fix la ora 12? Din
cei ce au facut un pas înainte, nu
au mai ramas decât
mormane de mere putrezite - nu va mai tânguiti,
sa nu patiti si mai rau! Hei, tu,

care ai în buzunar o gâsca îndopata cu mere
putrezite, sugrumata, nu te
trezesti o data? Ai adormit, cu lespezi de piatra pe
piept, în fata portii
Raiului, unde nu e voie - în
coliba,
ia-ti talpasita pâna nu punem câinii-lup
pe tine! Ia aminte!

Privesc în întunericul de afara…

Masina metafizica

Pentru aceasta mâhnire straveche, tot
mai straveche, azi esti gata sa-ti depui armele.
Armele: un amestec de ispite
contradictorii. Faci
un pas. Atât
îti mai trebuia sa faci. Un pas... Boala
ti se trage de la
luna. Întredeschizi obloanele de plumb. În
zarea
amenintatoare, tarâmul celalalt se îndeparteaza, se
îndeparteaza: „tarâmul
acela era legat de tineretea mea”... Plângi
linistita, abia acum vad. Dar

îmi vezi si uzura interioara? Faci
pe nebuna. În
casa, masina reinventata de fabricat
fericirea, pe butuci, te asurzeste - „ea e masina
metafizica, ti-o prezint”. Sarut
mâna...

Fitilul lampii, pe masa, unde ai o scrisoare
deschisa, a
afumat sticla. E afumata în forma de cal - ce
înseamna cal? Soarta? Tu
ghicesti în sticla afumata?

O, amintirea acestei insule-spital a noastra, în
care sunt internati curajosii
satului - toti, plecati în cautarea lui
Dumnezeu si
nemaiîntorsi.

O legatura de amor îngalbenita, botita

O legatura de amor, vie, înfocata, scrisa marunt,
plina de picaturi întinse de cerneala
albastra, pe
margini, cu taieturi si corecturi.

O legatura de amor - vine, din când în când, zgâriind cu ghearele
tencuiala apartamentului, la etajul
doi, se asaza pe pervaz la fereastra închisa a sufrageriei si
ma priveste, parsiva, tacuta, de afara. Eu…

Ma asez de partea cealalta a geamului si-i strig:
te sarut, legatura de amor, esti
mostenita de la bunicul meu dinspre mama, prin intensitate,
nu vrei sa-ti dai jos, de data asta, masca
veche de liliac?

O legatura de amor îngalbenita, botita, cu un scris pe ea greu de descifrat,
dulce

si amar la recitit: "ca este
o alta tara a noastra pe lumea cealalta, care cere de pomana".

O legatura de amor vie, speriata de mine de câte ori ma arat la gura
Muzeului Literaturii Române - în mâini cu anafura
si vin sfintit.