Simona-Grazia Dima - poezii - Festivalul Primavara Poetilor

Simona-Grazia Dima (nascuta la Timisoara, într-o familie de scriitori) este poeta, eseista, critic literar si traducatoare.
A absolvit, ca sefa de promotie nationala, sectia engleza-româna a Facultatii de filologie din Timisoara.

Dupa debutul în 1978, a publicat în continuare noua carti de
poezie : Ecuatie linistita (1985), Diminetile gândului (1989), Scara lui Iacob (1995), Focul matematic (1997), Noaptea romana (1997), Confesor de tigri (1998), Ultimul etrusc (2002), Calatorii apocrife (2002), Dreptul ranii de a ramâne deschisa (2003).
Este prezenta, de asemenea, în diferite antologii de poezie din tara si strainatate.

A tradus din limba engleza si o lucare de orientalistica - Sri Ramana Maharshi si Calea Cunoasterii Supreme de Arthur Osborne (2003).

Simona-Grazia Dima, care detine câteva premii literare importante pentru creatia sa poetica, este în prezent secretara PEN-Club-ului Român.

FOCUL MATEMATIC

Mica fiinta, floare a adâncurilor ivita în poiana,
tine în mâna focul matematic.
Demult, pe altarul vietii, si-a depus,
fara zgomot, inima. Se reazima îngândurata
de copacul cu fructe vorbitoare, purpurii,
gândind blândetea: oglinda ce toarce prea delicat
teribilele flacari. În palma strabatuta de un susur
organic, îi sta, miniaturala, spada justitiara.
Doar la vreun semn anume, imperceptibil,
marunta faptura consimte sa se deschida spre cer.
Cuptor solar, lasa lumina sa irumpa, în bulzi
incandescenti, rostogoliti pe lama fina a sabiei
care se leagana calm. La fiecare oscilatie cade,
retezat din temelie, raul obscur, ales cândva

MEMORIE ERMETICA

Preoteasa închise templul
si palatele într-un mar. În zori
îl arunca pe ape. (Cazuse orasul, pentru vecie).
O mâna cu har, cândva, din spume-l va culege.
Si va musca din el. Ce bogatii, ce muzici,
pe holurile saturate! Incintele care-i adaposteau
pe oaspeti si harfa îmblânzitoare vor rasuna mereu.
Dar valul din jurul fructului stingher
îi vede numai coaja, numai ea se rideaza,
numai ea poarta falii, marturisire de sfâsiere în fata
oceanului rapace, în vreme ce vibreaza
armonia în miez, netulburata. Fara timp
si tainic exultând, pluteste-n val arid,
pe neîntelese, marul mut.

STRADA CU ARCANE

Stiam: aveai sa comuti pedeapsa cu moartea.
Ca singuraticului sa-i iasa
ce altii n-au putut, cu lumi în spate.
Peste ani, cu primul nostru chip,
aveam sa trebaluim în liniste,
printre judecatori, la masa cu sigilii.
Dupa ce rafale negre ne pleznisera peste fata,
când functionari hittiti, infinit de zelosi,
notau totul pe tablite de lut si raza tehnica
aducea-n lume obscuritate, mai mult decât
lumina. Strada cu arcane: porumbelul
fosforescent tâsnind din nimic - crucea
templierilor i se desena pe spate. Cuiele
rugineau în armura medievala uitata-n strada.
Fara sens toate, nu absurde, fericite doar si nascânde.
Si tornada din care ies tuaregi si amenintarea araba.
Ai nostri continuau sa se-mpiedice de pietre. Ele-si
sfarâma tocurile printre gresiile edililor snobi.
Oras al patimilor, al sabiilor ascunse. Plopii
ramâneau sa fosneasca-n el pentru totdeauna -
asa cum sunt. Ca viermii si academicienii
treziti pornesc dimineata simultan, din hârtoape,
la treburi, nu însemna nimic pentru acesti
copaci imemoriali, cu ochii goi. Acolo
ne adunam pentru-a studia, ore în sir,
miscarile câinelui, siesta ratei, Coranul
miscator al poeziei, itit din zimtii clipei,
întinsi spre-a se usca la soare, spre a-si
rosti iluminarea nimanui. Pe-aici, se zvonea,
în jurul casei grandioase, tatal constructor
a fost omorât de fiu. Dar nimeni n-a adus vreo dovada,
iar mama impozanta avea si-n continuare
un chip de nepatruns. Lasa-ne, timp, îngropati în incertitudine,
în penele noastre. Glorioase pasari de aer.

UN POET ÎNARIPAT TRAVERSA CALEA VICTORIEI

La ora 5 mergeam pe un drum de tara. La ora 7,
pe-o autostrada. Un poet înaripat traversa
Calea Victoriei, dar nimeni n-a tresarit.
Stateau cu fata-n soare si mâncau.
Daca am oprit pe cineva,, abia apucam
sa-i vad chipul, ca se facea noroi si curgea.
Desfigurat, se scuza ca nu stia nimic despre poezie si poeti.
Doamne, nu mai era la cinste memoria,
nu se mai vorbea în poezie, ci-n alte limbi.
Am simtit ce veche mi-era lumea, preaiubita,
mai ramasesera câtiva care stiau cum trece-o sopârla
prin cimitir, pe drumuri vesele, cu morti fraterni
în dreapta si-n stânga, spre catunul unde poezia
era unul dintre sateni, dintre bastinasi
sau dintre vecinii nostri. Ei avusesera un ochi
pentru poezie, din care clipeau hâtru-nspre noi,
sa nu ne simtim singuri, chiar daca-n acelasi timp
hraneau câinele, dadeau graunte la pasari.
Cotetul porcului se deschidea cu un zgomot anume,
de îmbarbatare, vântul avea un farmec, o sclipire.
Poezia scalda totul, ajungea si-n cuibarul
unde gaina clocea triumfatoare. Si puii cu scufii erau adusi,
spre admiratia unanima, învascuti în mantii secrete de poeme.
Cinste: scosi pentru noi din adaposturi inatacabile.
Fiindca eram toti una si poezia dadea numele locului,
prin ea izbucnea rasaritul, pe care pâna la unu-l vedeam.
De-acum am pierdut vecinatatea. Vom servi poezia singuri,
din infamie, de sub cadavre si molozuri. Era o porunca.
Doamne, când voi ajunge la tine, nu voi fi decât eu.
Un sine spalat pâna la ultimul luciu, depus pe stânca
secundei. Te vei bucura c-am putut sa-ndur si drumul
cu balegi si autostrada patata cu petrol. Un sine.

CINEVA ÎN ZAPADA

Trece-n zapada cineva, trece
stralucitor si anonim si tine
o sorcova în mâini si îmblânzeste
cu suava racoare noaptea
care-i sufla încinsa în obraji,
e cineva care înveseleste, înveseleste
mohorelile veacului si suna
din staniolul verde ca o padure
în care te pierzi si traiesti
atoatestiutor - fara litera,
fara legi, fara alfabet -
trece noros, cu miros de stive
si rafturi pline, într-o miscare larga
si într-o conversatie animata, eterna,
o ceata mare îl urmeaza, rasuna voci,
latrat de câini, dau clinchet, sub geamul nostru,
clopoteii de la glezne si aripi,
ne-mproasca pe obraz sampanie,
de-aceea ne aruncam cu-atâta liniste
în somnuri recunoscatoare,
în noaptea ce scutura argint
pe tigrul adormit în spasme.

TU

Mi-ai patruns fiinta atât de adânc
te simt ca pe-o seva
urci si cobori
te reversi ori te strângi
pretutindeni îti aud
clocotul - înca tragic.
Ma opresc în noapte
nu mai pot sa respir
cred ca e un capat
dar iata-ma dincolo de el
nu sunt jivine atât de urâte
pe cât credeam
sunt mai multe lumini
care le deslusesc fetele,
în spitele palmelor
unor fiinte cuminti
susura vinisoare
strabatute de murmurul legii.
Tai, dibaci, printre oasele
întâmplarilor si transez
perfect ziua,
astept - acum, când
ti-aud doar fosnetul de minotaur -
sa te înghit, sa te încorporez:
voi vorbi pe limba ta,
ma voi ruga în ruga ta,
voi striga din trupul tau,
în numele tau,
nepierzator
de mine însumi!

DESPRE PACEA MONDIALA

În Hultyk (orasul academic), pe hotare,
aud cum geme-un melc,
e tot ce ma intereseaza,
las balta congresul, supeul cu ambasadori,
si îmi lipesc urechea de pamânt
s-ascult de unde vine plânsetul subtire,
de printre care ierburi. Am sa pun ordine-n
livada asta, am sa-i îmbaiez pe toti
si-am sa le cânt, toate dihaniile
sa fie culcate-n borangic si mângâiate,
daca rezolv asta o sa fie pace
si-o sa rasara soarele,
abia atunci o sa ma-ntorc în sala
sa-mi tin comunicarea mai departe,
dar e o fabrica de ciocolata
pe locu-acela, iau legatura cu fostii colegi,
de mult la pensie, îsi amintesc prea bine,
comunicarea ta s-a rostit fara gres,
ambasadorii ti-au strâns mâna.

ROSU ÎN CEATA

Sunetele sunt surde,
trompetele luptatorilor tac,
galopul se pierde-n departare.
Vitejii nu mai sorb aerul proaspat,
privilegiu al biruintei.
Lupta planuita n-a mai avut loc.
Contururile par neclare,
gândurile sunt rapite pe vânt.
Noptile, lupi salbatici,
cu bale coclite,
suiera-n umbra, asteptând.
Cine esti tu,
cel cu umerii plecati
de triste aduceri aminte,
cine esti tu, cel risipit,
totusi nu trist, nu temator?
Cine în tine vede-n ceata focul
si simte-un iz de fericire?