Ruxandra Anton, poeme, biobibliografie, foto

VITRINA CU MASTI

În vitrina cu masti
zambetul e o spaima parfumata,
lacrimile curg din cochilii în cochilii
muzica lor intepatoare,
gesturi impachetate in fotografii sepia
impart linistea inarmata.
eu nu pot sa mai aud vaietele incolacite pe tulpinile sabiilor,
sa mai urmez caligrafiile unei tristeti binecuvantate in desertul ecoului,
sa mai merg pe fundul apelor incalcite cu ploaia care mortifica cerul,
sa presupun ce se afla dincolo de tunelul mastii,
sa ma fac auzita cu duhoarea fulminanta a tipatului,
sa alerg pe serpentinele din tavan
pana ma prabusesc in imblanzirea aceea care-mi ascunde chipul,
la ora cand dragostea face ocolul lumii
si nu imprumuta nimic!
eu nu mai pot sa dezbrac noaptea de vise
si sparg vitrina unde te-ai refugiat,
merg pe funia emotiilor tale
si nu vad capatul.

Numai dragostea face ocolul lumii si nu imprumuta nimic.

FIARA UMBREI TALE

Prin colturosul labirint rasturnat din infern
ne pierdem in dansul sangeros al pedepselor
pentru vina de a cladi din slabiciuni
uterul fiintei pereche,
zidul invincibil!
primejdii imprastiate candva si-au adancit mlastina,
mazga lor spumega prin venele noastre intinse cit drumul care ne desparte,
somnul tacerii fumega,
disperarea nu ne mai mangaie,
nu mai tine dragostea in paza ei!
tu nu mai esti aici si nici acolo,
doar aerul e patat de fiara umbrei tale!
ganduri imi picura
pe tot ce-ai atins
pe tot ce atingi fara mine
si nu mai e posibila
evadarea din uterul fiintei pereche
oricat de mult am fredona furia despartirii.

PIERDUT IN MULTIME

In paradisul cuvantului
te poti rataci
si calea de-ntoarcere mereu se prabuseste.

vorbele-n care am facut dragoste
cu trupul singuratatii,
vorbele ce-au eloctrocutat fluxul si refluxul nemilos al iluziilor,
vorbele care pleaca
cu marginile spaimelor noastre
sa insamanteze gradinile de oase si de carne
cand noaptea dezleaga de jur-imprejur izvoarele visului
si intristarea calatoreste in regatul lui fara timp.
emotiile tale se ingusteaza in cateva cuvinte
care nu-mi spun nimic despre noi
doar sunete impielitate, bicefale,
care-si iau ramas bun de la remuscare,
surpa in mine peretii
si orbesc adevarul de la urma urmelor.

numai cuvantul in adevar e paradisul,
cat poate fi in cumplita lui goana prin vis,
pierdut in multime, asmutind-o.

IUBIREA NEAGRA

Pe strazi luminate de lame de cutit si de jarul tigarilor,
intunecate de-o groaza lesioasa
care strange latul furiei,
tu te indepartezi,
cauti iubirea neagra pe rafturile unui bordel,
dresoarea inimii tale,
supravietuiesti muscaturilor ei,
tragi dupa tine lantul acelor strazi
unde oamenii masluiesc timpul,
isi potrivesc ceasurile
dupa primul latrat urmat de un tipat duhnind a rachiu
si danseaza pe crestele unei muzici de sange si fum.

banchizele care au sfasiat corabii s-au spart, s-au topit,
dar corabiile n-au mai plutit pe ocean.
in ochii tai sticlesc acum acele banchize,
spaima sporeste timpul pierdut.

iubirea neagra, cu antichitatile ei,
face loc unei femei ce danseaza cu umbra-i inaripata.

PORTRET CU FLUTURE

In atelier, sevalete, borcane cu pensule, tuburi cu uleiuri,
mirosul frumusetii si-al timpului
care cerseste odihna pe o panza vulnerabila
unde pictorul cucereste subteranele alunecoase ale amintirii,
fura instantanee iubitei dintr-o absenta care se umfla
cu drumul ce taie in doua fluturele inimii
si iarasi respira suferinta,
iarasi lesinul!
in frigul panzei strapunse de cuie,
moare ultima lui intalnire cu ea,
intr-o pasta fluida, viu colorata, teribila!
se inflacareaza si aceasta dimineata
unde el nu-si mai descifreaza conturul
si aude la nesfarsit
fluieratul trenului si lovitura plecarii ei
ce despica infernul in aschii pure.

in galerie, doar tablouri agatate de pereti,
trecatorii vin si pleaca prin ochii pictorului larg deschisi,
duplicitari cu intamplarea care nu va mai fi,
cu extazul fagaduintei,
cu sinele care lucesc si se scurg
intr-o alta viata,
in valvataile inchipuirii.

IARBA SA-MI MANINCE INIMA

Chiciura pe oasele mele
in inclestarea cu suflul timpului
din care revin cele ce-au fost
si pleaca cele ce vor veni,
orbitoarea pantomima cu fantasme
si spirale de vorbe pe care acum le cheltuiesc,
scrise candva pe riduri, cearcane, lacrimi.
e de neinteles cum privirea ta ma inalta si acum
peste acoperisurile sumbre,
peste podurile care inchid departari,
peste iedera obisnuintei,
peste tot ce precipita teama straina.

usi larg deschise in cafenele goale
prin care coboara paianjenii noptii.
panza lor ademenitoare am purtat-o si eu,
am strans nodurile frumusetii
peste un fruct de nisip,
am indemnat raul sa sfasie marea
in porturile unde marea secase,
am indemnat iarba sa-mi manance inima,
doar inima.

LA MARGINEA CIMPIEI

Frigul tau
imi aluneca printre degete
infometat, nerabdator sa ma smulga
din buruienile flacarilor.
uit de mine si pasesc in varful picioarelor
printr-o tacere paroasa, animalica
sa-mi tencuiesc orbitele cu noroi
sa-mi izbesc lacrimile de asfalt,
sa injur pe cei care-si pierd mintile
intr-o imbratisare cleioasa cu vidul umflat,
sa las sa se desire sangele
care-a curs in vas strain,
frigul care a curs
zguduind campia mea de vise.

asteptarea brutalizeaza verdele ierbii
isi lasa incetul cu incetul la vedere
carpele murdare cu care ti-ai sters fata de orice zambet,
unde-ai tinut ascunsa inima
ca pe un monstru.
Carpe putrede infipte intr-un bat la marginea campiei mele de vise.

PIATRA PESTE PIATRA

Toata ziua ai stat pe dig sa privesti in apa
dezordinea linistii,
paramele care leaga o asteptare de alta,
crengile putrede din care se reface inserarea,
gravurile verzi si rosii ale râului
unde se-ncruciseaza cerul cu pamantul,
pescarusii arcuiti dupa curgerea lui.
frunza peste frunza, piatra peste piatra
ai stat pe dig
privind cum gandurile se sterg imediat
in scanteierea inimii,
te-ai intrebat la ce bun toate
daca groapa comuna a indoielii le cuprinde!
si n-ai vazut pescarusii cum bat din aripi
in renuntarile tale.

cand un copil poarta piatra in inima,
afla devreme ca isi mai poate aseza alta peste aceea.
cand un barbat poarta piatra,
neslefuita va fi ea aruncata in pustiu.
cand o femeie o poarta,
vor arunca multi cu pietre in ea.

PRAF

pana la urma orice dragoste se face praf,
dopamina isi schimba elementele si aranjamentul molecular.
inima e bandajata cu amintiri
si nimeni nu mai gaseste scara ce urca pana la cer.
nimeni nu mai imbratiseaza un copac
si zilele cad unele intr-altele
in papusa matruska.

desi nimic nu pare schimbat;
si acum, ca in copilarie, lumea e impartita intr-un sotron,
insa jocul este pe bani.
pana la urma totul se face praf si ma intreb:
ce sa fac cu praful meu?

USA

Tai poezia si ceapa in felii subtiri albe sticloase care ma fac sa pling
imi sterg ochii si continui desi valurile de lacrimi au iesit pe sub usa
in curand vecinii o vor sparge daca nu deschid
ma uit peste strada la vitrinele cu vise ambalate in staniol si panglici multicolore
imi desenez cu ruj un zambet strident
pulverizez un nor de fixativ in par si o briza de apa parfumata
undeva in aburii iuti
DESCHID!
in tocul usii plutonul de executie asteapta
poezia usturatoare cu ace care se infig in miros
in papilele gustative in gramofonul urechii
si in panza freatica a ochilor unde se ineaca toate corabiile
furia lor scrasneste si cel mai intunecat dintre ei
ia poezia ca pe o rufa murdara o mototoleste si o arunca la cosul de gunoi
si nici macar nu are poze si nu e despre sex spune
ce fel de poezie este aceasta despre o inima invelita in foi de ceapa?
nu e nici o poezie le spun e doar felul in care faci doua lucruri deodata
si ele incep sa-si imprumute aparentele si tu incepi sa glisezi sub cutit
cu toate ca mainile tale sunt sigure pe miscarea lor de dute-vino
si o pata mare rosie se intinde pe asfalt
picurata din gandurile tale...
iar voi care sunteti vecinii mei cititori in poemele mele
doar azi cand lacrimile v-au ajuns pana la genunchi
doar azi ati devenit plutonul meu de executie
si n-ar fi trebuit sa va deschid usa poemului.

CAPATUL

am hasurat urmele lasate de tacere
nu, nu tacerea este capatul!
tu esti captiv, imposibil de eliberat
de sinele tau care sapa transee
printre oameni.
in dimineata aceea am stiut
ca ma vei urma
si ca asta nu schimba nimic,
ca vei scrijeli in ranile mele
incercand sa fugi
si ca eu nu voi incerca
sa te opresc.
port vina ca pe un sac de oseminte in mine
vina de a iubi in captivitate.
umbrele se sparg de ochii
ce inventeaza o imagine primordiala
inchisa pentru totdeauna in lucrul privit,
iubirea agonizand pe vecie
in oglinzile sinelui.
mi-am provocat durerea sa rada
catusele ei m-au strans si mai mult.
nu, nici durerea nu este capatul!
inchisi in drumul fara de capat
cat vom putea merge?
fara sa ne vorbim, fara sa ne privim, fara sa ne atingem?
iubindu-ne in coltul sinelui nostru pana la sangerare.

PROVIZORAT

Noi nu avem nimic
doar cateva ore de nemurire
scurse intr-o amintire miscata
si-o asteptare fortificata
prin care timpul nu patrunde.
in golul noptii
nu pot sa-mi scot
membrana melancoliei
nu pot sa-mi intind rictusul gurii
intr-un zambet focalizat
nimic din tot ce-am invatat peste zi
nu-mi e de trebuinta
pentru a umple golul.
oh! rasuflarea umbrei tale
e mai taioasa decat somnul.
lent ma scufund
in acea zi indepartata
si nu vad decat franturi din celelalte zile ce i-au urmat
cum marea si-ar ucide pestii
ma scufund pentru o repetitie fara greseli
a timpului pierdut, imaginar
imi duc suferinta in vis
cum marea si-ar duce pestii in cer.
oh! nu e nimic de facut
cand intunericul devine un tumult de umbre vii, gaunoase.
ma tem de intoarcerea ta
ma tem ca nu vei imparti echitabil sentimentele
ca vei atribui totul ferocei senzualitati
cum marea si-ar arunca pestii pe tarm
ca apoi sa-i inghita pe cei mai rezistenti.
si asta fiindca tot ce avem
nu poate fi numit
nu poate fi atins
nu poate fi privit
e asemanator nimicului
desi oamenii ii spun provizoriu dragoste.

CARTEA LUMILOR DISPARUTE

cartile mi-au ars in minte
precum in Alexandria candva.
a ramas doar o singura carte cu semne ce nu pot fi citite sau sterse,
o gaura neagra in Univers,
un raset al lucrurilor ascunse mintii.
si nu e acea carte de nisip
despre care Borges ne-a avertizat
o, nu! e chiar cartea lumilor disparute din cauza cuvintelor.

TRENUL

Soldatii stau aliniati
in rand cu sinele de tren
lacrimile sunt spintecate
ea nu-i vede pe soldati
si danseaza pentru a improspata aerul garii
iar tu ai senzatia ca ea a venit cu pasarile care zboara deasupra peronului
ii arati mitraliera care tacane in somnul tau
ea danseaza in bataia ei
pe o muzica plina de mirodenii
suieratul trenului i-a taiat respiratia
soldatii rup randurile si urca in vagoane
fiecare are o ranita plina de fotografii mirosind a formol
doar ranita ta e plina de stele.