antologia virtuala de poezie IMPOTRIVA TACERII

Simon Vinkenoog
(Olanda)

Eu, umbra

Eu sunt un altul,
îmbracat în hainele mele
pe care lumea-l striga pe numele meu.

Locuieste în aceeasi casa ca si mine
ne culcam lânga aceeasi femeie
si citim aceeasi carti în acelasi timp.

Dimineata, el se trezeste în mine,
se trezeste cu mine, se spala si ma rade,
plecam înpreuna, mergem împreuna pe strazi.

El munceste, gândeste, manânca pentru mine,
din gura-mi ies, de asemenea, cuvintele lui.
Uneori ma chinuie, îmi zguduie creierul
si prinde ocazia sa comita în mine ici si colo câteva crime.

Îl urasc: îmi tradeaza secretele.
Ceea ce nu vreau sa spun eu,
striga el în gura mare de pe acoperisurile caselor.

Nu mai stiu cine sunt,
nu stiu unde ma va duce,
dar daca eu nu mai sunt în viata
sa luati fara teama scriitura lui ca fiind a mea.

Guy Goffette
(Franta / Belgia)

Castelul de apa

Tatal meu si izvoarele sale : dintre acelea pentru care ne irosim zile în sir ca sa le dibuim si pe care le pierdem în cinci minute, dupa ce-am tras o dusca în plus ; dintre acelea pe care nu le mai asteptam, care tâsnesc noaptea si devora oile albastre ale sapatorului de puturi.
Între zidurile acestui castel fragil, amenintat, amenintator, am trait noi împreuna, tatal meu si cu mine, fara sa ajungem vreodata sa bem din aceeasi apa, el sondând într-una mai departe sufletul puturilor, iar eu, pe fruntea norilor, fugind ca pierdut printre picaturi.

Aksinia Mihailova
(Bulgaria)

Barbatul

Barbatul
alaturi de care ma trezesc
în acelasi pat
nu este cel
caruia îi pregatesc cina.
Barbatul de seara nu ajunge la timp,
se lupta plin de abnegatie cu încuietoarea usii,
nu-si recunoaste papucii,
vorbeste despre ultimele stiri.
De-a lungul infinitelor sale monologuri
(atunci când încerca sa faca dragoste cu mine)
ies la iveala partile mele cele mai sumbre.
Nu-l cunosc pe barbatul de seara.
Îndoielile mi se trag de la Tea, care-i spune :
« ochii zic ca le e somn,
burta zice ca i-e somn
genunchii la fel totul zice
ca-i e somn, noapte buna, tati”.

Nimeni nu-si aminteste ca l-a vazut pe barbatul de seara.

Cel de dimineata
îsi paraseste visele cu-un surâs domol
si stângaci
când îsi pune cafeaua,
atât de fragil,
si atunci când ne spune la revedere
de pe terasa
îmi vine sa strig
sa-i spun cât îl iubesc înca
dar asa ceva n-ar avea nici o importanta
printre masinile
care traverseaza în tromba intersectia.

Jean Portante
(Luxemburg/Franta)

Vreau s¤ spun

0
Mâna ta dac¤ presupunem c¤ exist¤ iar eu ]tiu c¤ exist¤
dar s¤ presupunem.
]i s¤ presupunem c¤ degetele fiec¤reia dintre mâinile tale
sunt din nou cele cinci drumuri care ne leag¤ ]i c¤ la
marginea lunulelor sunt astrele digitale care ne fac semn
s¤ trecem.
]i s¤ presupunem c¤ vom reu]i s¤ ne întâlnim sau c¤ m¤car
privirile noastre se vor întâlni.
Vreau s¤ spun: la ce va fi servit p¤trarul lunii dac¤ nu la
întâlnirea privirilor noastre.

1
De la un drum la altul pietrele erau implacabil din ce în ce mai rare.
Nu pentru c¤ era vremea calcin¤rii: vreau
s¤ spun: nimic nu disp¤ruse din peisaj.
Toate erau la locul lor.
]i mai bine: acolo unde nu fusese decât un singur drum, erau acum
dou¤ sau chiar trei.
]i aripile morii distruse de furtun¤
deveniser¤ elicele unui c¤rbune care i-ar fi f¤cut s¤ p¤leasc¤
pe alchimi]ti.
Vreau s¤ spun: când mi-ai zis ieri la telefon c¤ luna
era din nou una desupra lacului, am luat-o pe cealalt¤ ]i
am pus-o în cutia în care p¤strez SORII USCATI.

Arjen Duinker
(Olanda)

Pe când maslinele-s aproape coapte...

Pe când maslinele-s aproape coapte,
În câmpul mare, dincolo de sat,
Pe când maslinele-s aproape coapte,
Pe-afara ies si eu pe înserat.

Ma tot gândesc si vad putin.
Sau uneori gândesc mai mult, patrund adânc
si bag în seama amanunte,
Cum face doar acela ce mai mult gândeste,
Ca sa-nteleg în margine de sat
Ca fericirea nu-n gândire-mi sta.
Nu, nu-n gândire.
În mine-i viata care o ia la pas afara.

Pe-afara ies si eu pe când maslinele-s aproape coapte.
Pe-afara ies si eu ca sa nu fac nimic
Nu ies pe-afara ca sa fac ceva.
Ceva mai breaz decât un flecustet
Ceva care sa-mbogateasca lumea
Numai ceva cât sa le dea dureri de cap
Celor care prea mult stau în fund.

Iar când în câmpul mare, dincolo de sat,
Maslinele-s aproape coapte,
Pe-afara ies si eu.
Iar logic-asta îmi ajunge.

Noapte-ascunde ce este-ntunecat
Si lasa la vedere tot ce lumineaza.
Când doarme soarele
O figura geometrica e luna.
Sub ea-mi gasesc un drum fara de noima.
Pe strazile bogate si pe strazile sarace,
Si printre case luminoase si printre case darâmate,
Un drum pavat
Cu oameni care-si cânta singuratatea
Cu gardieni ce nu-si beau minile de tot.

Si se goleste cinemau'.
În public ma amestec.
Angoasa.
Încântare.
De parca maslinele-s aproape coapte...

Si se goleste cinemau'.
Fara vrun zgomot, simplu.
Ca-ntotdeauna.
Eu merg pe strazi,
Si strazile în mine merg...

Am arme prea modeste.
Doar c-un cuvânt venit din tinerete,
Cu timpul, cu bratele
Cu ele ies pe-afara si nu astept nimic.
Omor un pic de disperare la un colt,
Sunt multumit la celalalt,
Si nevazut, si mut, ramân în fat-atâtor poduri,
Si nevazut cu noaptea eu vorbesc.

E-n mine-o viata aspra.
E-n mine-o viata melancolica.
E-n mine-o viata-n strada.

Si la iubita mea întâi ma uit.
"Oh, ce frumoasa esti. Ma-ntorc numaidecât."
Iara iubita-mi spune-n soapta : " Nu ma lasa."

Eu îi soptesc : "Haide iubito
Nu-ti fie frica.
E-n mine-o viata care nu-n gândire-mi sta."

Tomasz Rozycki
(Polonia)

Primul hipotyk

Daca aceasta e pedeapsa, stiu de unde se trage.
De la dimineti, pentru ca diminetile sunt malefice.
De la dimineti, pentru ca între Dumnezeu si podea
totul se-ntâmpla de dimineata.

Daca aceasta e pedeapsa, stiu din ce loc se trage.
Vroiam sa vorbesc, deschideam gura -
si o parcela de vid care umplea strada
matinala intra atunci în mine.

Daca aceasta e pedeapsa, încerc înca de pe atunci
sa umplu la loc aceasta bula goala. Si-n mine scufund
lucrurile întâlnite, oamenii, casele si masinile,
orasul întreg, vreau sa port totul în mine.

Daca acesta e un dar, as vrea sa-l dau înapoi.
Sa scuip pastila aceasta în care sta neantul,
dar ea nu este dintre cuvintele de fiecare zi,
de-acolo se trag tipetele acestea nocturne,
de-acolo si polutiile.

Daca acesta e un dar, as vrea sa-l smulg din mine,
pentru moment doar traheea, plamânii,
stomacul si ficatul si inima, inima, inima.

María Antonia Ortega
(Spania)

BUNUL DUMNEZEU NU TRAIESTE în sl¤vi, ci în adâncuri ]i el se arat¤ atât cât ai scrie o carte într-o noapte.
Iar în familia sa, familia Bunului Dumnezeu, dai întotdeauna cel pu\in peste un nebun ]i peste un poet.
Cel care se vede cu el în tain¤, oricare ar fi acela care poate recunoaste Nev¤zutul, altora, altor oameni, le inspir¤ team¤.
Ei bine, are ochi de femeie usoar¤ care se simte singur¤ la tejgheaua barului ]i care-i mai înfometat¤ decât o traseist¤.
Ei bine, face acelea]i gesturi ca un mut care vorbeste cu-un alt mut.
}i este h¤r\uit de creditorii s¤i, precum un cerb care, s¤ltând de pe un acoperi] pe altul, este urm¤rit pân¤ la o strea]in¤ de-o ceata de prepelicari, care zboar¤ printre cupole, hornuri ]i panouri luminoase, fiindc¤ deasupra acestui ora] nu sunt numai constela\ii, ci ]i ciudate partide de vân¤toare.
A]a este cel care-l vede pe Bunul Dumnezu. Fiindc¤ el, cel pe care-l priveste Bunul Dumnezeu, este acela care a r¤mas într-adev¤r singur.