Jean Orizet (Franta) – poezie, traducere Linda Maria Baros

Cuvintele n-au mâinile legate
n-au scapat de primejdii doar cu
un cui înfipt în ochi
nu aud ciripitul
pasarilor pe-nserate
nu beau apa dulceaga a amintirilor
nu se întorc acasa la caderea noptii
nu sunt nici noroi nici stele
nici oglinzile fetelor singure
nici câtiva copii rataciti.

Nu sunt decât niste cuvinte printre alte cuvinte
fara graba si spaime
fara umbra si masti
numarul este în ele
nu spun decât ceea ce spun
si daca stralucesc uneori în umbra
asta se-ntâmpla datorita râurilor
sau fructelor coapte
sau primaverii târzii.

Dar sunt vorbe înauntrul limbii
întotdeauna mai îndepartate si mai apropiate
în creuzetul obscur al întâmplarilor
în dezordinea si stralucirea
si numaratoarea secreta a timpului.

Sa nu fim nici de-aici nici de prin alte parti, asa ar fi bine,
Ci sa traim din nou în adormirea pietrelor

Sau în furia rece a furtunilor, în înfiorarea
Matinala a unei zari ireale sau în

Pielea unui astru ratacitor, sa nu fim decât
Ora-n deriva, un oras pierdut la jumatate

De drum între lumina si umbra     si-atunci
În mine s-ar vedea enigma timpului,

Am putea sa o privim în ochi si sa citim
Pe vechea harta a cerului unde stau scrise

Niste silabe moarte, altele, mai fericite,
Printre curentii trecatori ai unei memorii uitate,

Pe buzele noptii, cuvintele-acestea de pe urma,
Care staruiesc, linistite si coapte.

Casa a luat foc, chiar si umbrele ard
Si gradina si dealul si cuvintele care poarta numele

Copacilor si florilor. Aici nu mai exista
Începuturi, nici macar locul nu mai exista, ci numai

Noaptea care se-ntinde si-nghite totul.
Amintirile au ars si ele, avântul

De-altadata, o epava enigmatica,
Felul nostru de-a iubi, cuvintele nostre goale,

Întregul peisaj care era al nostru. Însusi
Timpul nu mai e timp si vedem oamenii

Cu lampile stinse, somnul
Nelocuit, o materie vaga, un gol

Fara ecou. Iar tu îti recunosti tara
Pustiita, acoperita de cenusa, acum stii

Ca timpul nu poate fi cunoscut si pacea
Se-asterne în sfârsit în aceasta lumina rece.

micutele vaduve
_____________________________________________
… atât de micute, în fata unui semineu cu clopotei,
Picaturi exacte si care cad ca niste cuie pe
Latimea umbrei, tremurând atunci când se deschid
Portile noptii, din ce în ce mai slabite si satule
De-atâta visare, furisându-se, veghiind asupra venirii pe lume a
Moliilor, asupra unei dureri de epoca si acestui mare lac de noapte
De pe acoperisuri, asupra lunii dusmanoase, vietii dinauntrul întunericului
Sau a altcuiva, chipurilor aventuroase, mirarii de-a
Fi si-apoi a acestui fel de pace buhaita de tenebre,
Iata-le din nou, sporovaind, zdrente amarâte care-atârna,
Incredibil de gri de-aceasta parte a Timpului     pentru
Asteptarea de pe urma cu ce mai ramâne din foc din suflu si din
Amaraciune
_____________________________________________

usorul corp al îngerilor
_____________________________________________
… stiut înca de pe vremea lui Blaise P.: viata este data la o parte
În clipele de placere si spaima, si-alte preocupari vag
Definite, distanta, emotia… Uneori viata ha-
Otica da pe dinafara se-ncapatâneaza se-nmulteste fara sa fie mai reala
Decât departarile dinlauntrul nostru, cautând cuvinte pierdute
Furate din iadul posibilitatilor - suntem aici la
Granita dar sa nu fie tocmai invers si pierduti
În fantasma, în noaptea beata de morti incomparabile,
Atât de aproape totusi atât de-asemanatori când asteptam la doi
Pasi de venirea diminetii, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în afara poate de Ridicarea unui semineu de cenusa, dar duceti-va sa vedeti (spunea el)
Toata munca depusa doisprezece ani de munca sub rarii pereti de sticla, scriitura Nemarginita, fericita - barca era pe vremuri atât de grea
_____________________________________________

drumul nimanui
_____________________________________________
… ce înseamna asta? vrei sa stii, vezi si
S-a facut deja noapte, acest dialog dintre prezenta si absenta,
Telefon imaginar, un numar absolut pur,
Mâinile sunt livide ca pe marginea unei rani
O linie alba, o zi din luna septembrie de exemplu 27
Si-n spate: o casa, atât de veche, chirpici si grinzi
Încrucisate, cu o palarie de tigla, o casa atât de-ntunecata,
O imagine miscata, niste copaci, niste curti, niste usi,
Vara a fost ieri? frunzisul conversatiilor si
Ceasul - trebuia sa-l luam cu noi? va amintiti
Fara îndoiala, unde oare-am lasat cheia?
Si drumul unde e, drumul asta amarât,
drumul nimanui
_____________________________________________

Lionel Ray este pseudonimul lui Robert Lorho nascut în 1935 în oraselul Mantes-la-Ville. Robert Lohro a publicat trei carti de poezie, printre care se numara si volumul Legendar, caruia i-a fost decernat, în 1965, Premiul Guillaume Apollinaire.
Din 1970, semneaza numai sub pseudonimul Lionel Ray, pe care-l adopta cu ocazia publicarii unor poeme prezentate de Louis Aragon în revista Les Lettres françaises.
Pâna în prezent, Lionel Ray a publicat nouasprezece carti: poezie, eseuri, critica de arta. Volumele de versuri cele mai cunoscute, aparute la editura Gallimard, sunt: Corpul întunecat (Premiul Mallarmé 1981), Nori, noapte (Premiul Méridien 1983), Un fel de cer (Premiul Antonin Artaud 1990), Precum un castel darâmat (Premiul Supervielle 1994), Pagini de umbra (Premiul Guillevic 2000 si Premiul Kowalski 2000).
Pentru întreaga sa opera, i-au fost decernate Bursa Goncourt de poezie (1995) si Marele Premiu de Poezie al Societatii Oamenilor de Litere (2001).
Între 1973 si 2000, a facut parte din comitetul director al revistei Action poétique iar din 1998 pâna în 2007, din conducerea revistei Aujourd’hui poème.
Lionel Ray este presedintele Academiei Mallarmé, membru al Academiei Europene de Poezie si membru al comitetului redactional al revistei Europe.