Jean-Pierre Siméon (Franta) – poezie, traducere Linda Maria Baros

Poetul, romancierul, dramaturgul si criticul literar Jean-Pierre Siméon s-a nascut în 1950 la Paris. Opera sa, foarte variata, numara saisprezece volume de versuri, cinci romane, opt piese de teatru si câteva carti pentru copii. Pentru volumele de versuri, i-au fost decernate premiile Théophile-Briant (1978), Maurice-Scève (1981), Artaud (1984), Guillaume Apollinaire (1994) si Max Jacob (2006). În 1998, i-a fost acordat de asemenea Marele Premiu al Muntelui Saint-Michel - opera omnia.

A predat la Institutul Universitar Pedagogic din Clermont-Ferrand si la Scoala Superioara de Arte si Teatru din Lyon. A fost, totodata, consilier în domeniul culturii si artelor la Ministerul Educatiei Nationale din Franta.

În acelasi timp, Jean-Pierre Siméon a colaborat în calitate de « poet asociat » cu Centrul Dramatic National din Reims iar acum lucreaza cu Teatrul National Popular din Villeurbanne. A creat împreuna cu Christian Schiaretti Festivalul Les Langagières la Reims, La Semaine de la poésie la Clermont-Ferrand iar, din 2001, este directorul artistic al Festivalului Le Printemps des poètes.

Poemele corpului strapuns
(fragmente)

I

Cu întâmplarea vidului, cu mâna jefuita, începi tu. Te potrivesti îndelung cu limpezimea pântecului tau, cu obositorul avânt al gurii.
Un umar si laptele lui te cheama, îti ating urmele, se supara fiindca prea usor ti-e drumul.
Prin tine se apropie-ntotdeauna realitatea agresiva.

II

Aceasta vie rastunata-ntre buze nu este cea mai neînsemnata dintre marturisirile tale. Ma las în voia cernelii ei, în voia însiruirii semnelor tale parfumate.
Astept în vâltorile mele; vointa ta seamana cu gestul dintru-nceput al fântânilor (ah! mâinile tale torturate, clipa-n care creste dorinta!).
În tine se regaseste acest privilegiu delicat: pasarea invadata de aripile sale, depasita de focul aripilor sale.

III

Cum te apropii cu pasul tau prea intim! Si înca traiesti, ai gustul vindecarilor tale de nenumarat.
Ar trebui sa vorbim despre limpezimea aerului în care-ti risti pasul de fiecare data când nevazutul te respinge (asa este livada, culoarea ei trece dincolo de tortúri).
Ar trebui sa-i spunem cuvântului ca marginile sale au ajuns la capatul puterilor, sa îndeplinim pe chipul tau suferind dorintele blândetii.

IV

Renunta macar o zi la pasul tau, la pamântul namolos care-l cheama.
Da-i ocol supararii; numeste, ca pentru a sparge somnul, chipurile îndoielii: umbra-si ascute astfel versantii.
Si, într-o zi, agata-te de propriile-ti ramuri, cufunda-te-n propria-ti zapada: în trupul tau îndragostit un crâng va trai (precum un foc într-un han din povesti).

V

Atunci când ne conducem placerea pâna la efecte roditoare,
atunci când locuim prin locuri amenintatoare, între echilibrul bucuriilor sale si rasturnarile de stupi,
suntem copiii tipatului ei sanatos, sotii pieptului sau multumit.
Asa ca trebuie sa ma-ntelegi, sunt adevarul tau apasator, te iubesc, te îndemn sa-ti provoci legaturile. În manunchiul coapselor tale apar, sunt tentatia ta ideala.
Eu nu traiesc într-o caldura subtire, am nevoie de spatiile insomniei.

VI

Aici se împlineste, sub semnul pleoapelor, elogiul blândetii, al vaselor sale de lut, adormite. Ce-mi pasa atunci ca blândetea e scaldata-n propria ei noapte?!
Spre mine vin limba ta grabita, mâna ta de nerevocat: în respiratia unduioasa a calatoriei, dormi tu, preafericita mea.
Ce zbor sau ce odihna au fost cântate oare-n apropiata primire-a pântecului tau?
Îi spun rasuflarii, sentimentului, umarului: tu sa fii puterea care va hotarî asupra livezii.

VII

Ceea ce poate sa fie un somn vântos, tumultul copacului si culoarea sa jefuita o spun bine. Dincolo de acestea, o data cu venirea nesfâsitului care ti-a strâns fruntea, gesturile tale au devenit niste mere pregatite pentru foamea trecatorului.
Memoriei tale fericite nu-i scapi: strângerea ramurilor ei deasupra durerii tale te iarta. De acreala vântului, pâna la urma, nu-ti pasa.

VIII

Raschetarea dorintei, vezi bine, este privilegiul lor. Tot ceea ce ating decade, chiar si copacul din rasuflarea lor.
Între ei si noi sta scândura dreapta a puterii tale, nerabdarea mea, lucrata încet de mâinile tale grabite.
Pe la noi, efuziunea e o planta iubita. Chipul tau nu mai este o întrerupere, ci o întindere ametitoare.
Deasupra unei dorinte aspre, înaltul câstig al tipatului tau.

IX

Sa alegi mereu nu supunerea linistii, ci emotia aspra: ea duce spre niste camere locuite.
Martorule-mpresurat, scapa de greutati, smulge-ti lupul din gât. Doar gestul nesupus sa te-ncurce.
Mai bine sa mergi printre banuielile ei întunecate, sa preîntâmpini ca o fântâna goliciunea buzelor. Amenintarea cea mai potrivita este în sine acest cerc care da pe dinafara.
Da pe dinafara! Si mâinii tale da-i harul de a se grabi.

X

Daca este adevarat ca veghez asupra noduroasei tale rabdari, asupra planurilor tale de înfometare zilnica, gesturile ti se-mplinesc precum o fericita lumina.
Rumoare multumita, îndelung vei trai sub un cer îndragostit. Chipul ti-e spalat de-nalte anotimpuri.
Iata-te deja statuie a puterii tale, deja-ti recuzi limitele latente.
Copilarie a focului, ramur-a somnului îti sunt vindecarile toate.