Poetarium
Nicolae Sirius (n. 1950, Lupsanu, Calarasi) este poet si dramaturg.
A parasit România în 1986. A trait sase luni într-un lagar din Austria. Devine cetatean australian din 1988. În 1995, ajunge în Germania, împreuna cu sotia, Hiroko Minakami, o valoroasa pianista japoneza. Câtiva ani mai târziu (1990), se stabileste în Japonia, unde traieste în prezent, alaturi de sotie si de cele doua fetite ale lor.

A debutat cu poezie în Tribuna Ialomitei (1968), publicând apoi versuri în Luceafarul (1974) si în Caietul Debutantului (Editura Albatros, 1979).

Consiliul Australian de Cultura si Arta i-a oferit doua burse guvernamentale (1989, 1990). Piesa sa de teatru Ultimul dictator, Cain, Abel si Dumnezeu a fost jucata în limba engleza de La Mama Theatre, în colaborare cu Melbourne International Festival (1990) iar Court House din Melbourne i-a pus în scena Castelul (1993).
Balada timpului ce plânge, piesa de teatru scrisa în lagar, în 1986, a fost publicata în româna si, sub titlul Times weeps, în engleza (ambele volume au aparut la AMB, 2000).

În România, a publicat volumul Poezii fara tara (Editura Proteus, 1995). În Japonia, poemele sale din Secolul alb (traduse în engleza de dr. Walter Tonetto de la Waseda University) ia forma unui text electronic destinat cercetarii literare (1996).
Cel mai recent volum al lui, Poeme vechi si noi, este în curs de aparitie în limba japoneza.

Din anul 1991, Nicolae Sirius este membru al Uniunii Scriitorilor din Australia.
Nicolae Sirius

Ochi de piatra

Sunt câteva dealuri în oras. Dealuri nedormite. Stii
dealurile. Lânga dealuri case fara

usa. Sunt câteva dealuri privite ca iguanele.

Ziarele nu spun în amanunt daca un deal a fost
ars pe rug.
Cinci nebuni, zece nebuni, un milion de nebuni
se trezesc câteodata

sa se arunce în spatele dealului sa-l calareasca.

Sunt câteva dealuri în fiecare oras. Sunt câteva mari
despre care

demult se vorbeste sa fie înjunghiate.


Dincolo de înserare

Uite, domnul meu, a început Cântareata Cheala
sa vorbeasca în somn,
tu crezi ca
albul e mov, ca verdele-i roz, ca luna
alearga nebuna dupa fluturi, ca bivolul
sparge
în coarne
lacrima vântului. -Uite

domnul meu,
eu am calcat rufele ieri
si m-am gândit la tot ce-ai spus tu, amuzându-ma.
Poate ti se întâmpla sa visezi când vorbesti daca

totusi sustii ca vântul
tipa ca un copil lacrimând, ca
scoicile au învatat marea
sa urce pe razele soarelui în cer, tacut; ca

bufnita mediteza nu plânge când îi moare un pui.-
Legile fizicii sunt bune si clare
pentru visatorul
ce numai prin sinucidere
îsi închide hotarele.

Cântareata Cheala cred ca pentru o vreme n-a mai vorbit.

Priveam linistit, admirându-i trupul
tot mai adânc
despartit de pamânt.

Ce coarne de vis
pare sa aiba bivolul noptii
mi s-a parut ca spun
când tocmai
Cântareata Cheala visând a spus
ca

bivolul noptii a luat din nou lacrima
vântului
spargând-o încet
de pamânt.

Asculta…
iar a venit vântul,
îi soptea îndragostitul
iubitei
care ascundea în gând asfintitul.­ Odata


mi s-a parut ca vântul e o
lacrima
pe care un taur zburând
o rostogoleste

spre marginea spatiului.


Iubirea si noaptea

Abia acum merg
spre cei care cânta demult singuri în singuratate.

Sub vântul acesta de seara, sub inima lui calda ne vom retrage
ca-ntr-o veranda cu toate ferestrele sparte, cu toate usile rupte
cu acoperisilor oricând în stare sa zboare.

Voi cânta si eu. Îmi ajunge cât n-am stiu sa înalt
melodia niciunui cuvânt în cea mai deasa tacere.
Voi cânta nimicul pe care îl stiu.

Abia acum merg… si cât de greu se misca vaporul
cu care calatoresc pe când femeile acestea, parca zburând
de la prova la pupa dau chiote nocturne vorbind despre

astre… Ah, ce stii tu copile, îmi spun, unde am eu Lyra,
unde am eu Gemenii, unde am eu Carul, unde am eu Clepsidra…

Vorbind într-un cor sa cred ca toate-s doar una, si rotesc în
jur sa nu mai vad bine nici una.- Si iarasi îmi spun: ce
crezi ca gasesti în trecutu-ti tacut… pune mâna! Si mâna
mi-o prind si mi-o leaga de-un bust de femeie nascând…
strigând ca viata-i acolo, se zbate… si uite copile tu nu
stii nimic… cauti tacerea care e moartea neadevarata.

Abia acum merg
spre cei care cânta demult, singuri, în singuratate.
Abia acum…

si femeile acestea nu se mai opresc sa-mi spuna
tot felul de lucruri
desfacându-si tot mai mult trupul
în care-mi arata
livezi lacrimindu-si florile… drumuri
tipând sub marginea dealului
gata sa cada… suspine
regizate, trucate, adevarate- despre
oameni care au fost-
si-un joc de balet pe care nici ele nu îl pricep
ca-n fiece clipa cineva
danseaza
si moare.
Ingerul verde

Nu mai poti. Odata ce-ai iesit în drum
nu mai poti sa te întorci. Nu mai poti nici
sa dormi. Nu mai poti nici sa uiti.

Simti uneori curcubeul pâna sa-l vezi. El
poate sa fie la apus si tu sa-l vezi la rasarit când esti.

Auzi. Auzi uneori pâna sunetul
sa-ti ajunga-n urechi. - Auzi
de exemplu adâncul adâncului al carui sunet
de nicaieri în nicaieri se-ntoarce
dar tu-l auzi
prin încâlcitul paiejenis al simturilor
cum te strabate.


Nu mai poti. Nu mai poti. Odata ce-ai iesit în drum
nu mai poti sa te întorci.

Mirosi floarea vreunui pom. Râzi. Gasesti
în marginea îndepartatelor lunci sau a padurilor
înabusite de tacere
loc de dormit, de dragoste, de povestit
dar cu nimic ne te mai
poti întoarce de unde-ai pornit.


Ultima noapte

Ultima noapte pe care-am s-o vad
o stie de-acum inima mea când se tânguie.

Mare e noaptea aceasta si rosie
ca un lac în care se-ascunde
Luna când plânge.

Toate, pe rând, au intrat aici obositele drumuri
sa se odihneasca de pulberea vremilor.

Toate, pe rând, au intrat aici-
batrânele râuri
a caror matca a ramas
uscata ca o carapace de broasca
si se spala acum aici
si se odihnesc în aceasta
nopte tacuta.

Toti, pe rând, au venit aici batrânii arbori
unii ajungând pe sub pamânt
târându-se pe milenarele lor
radacini.

Toate au venit si vin aici încet.
Inima mea stie aceasta si murmura:

ziua nu-i rosie bruma nu-i rosie
râul nu-i rosu, drumul nu-i rosu
Dar toate se duc si se duc
spre ultima noapte
tacuta si rosie.


Se-aude trecutul întorcându-se

Carl Carl nu plânge ca nu are
casa. Carl Carl nu plânge
ca nu are masa. Carl Carl nu plânge
ca nu are loc unde sa se odihneasca.

- Merge singur,
carând în trupu-i de lut

o coasa cu zimtii în floare.

Carl Carl
ce se aude în linistea drumului
atât de placut? Se poate sa fie
poetul
ce stie ca nu poate sa vada
decât o singura data
si-si recita poemele
cât coasa-i secera sângele
de la un capat la altul

cum secera vântul în taina
marea de care noi înca nu stim
ca-i pregatita de moarte.

Bunul meu Carl
si tu ai putut sa cosesti. Aminteste-ti
acea zi cât un munte
în vârful careia
niciodata n-ai putut ajunge,-
sau iarna iubitei
pe care o coseai când era adormita.

Carl Carl, spune Carl amuzându-se,
nu poetul ci trecutul se-aude
pe acelasi drum întorcându-se.
Se-aude.
…Si copilul ce din mine
o sa-si prinda încet radacina
vine
numai sa-mi ia aceasta coasa-
mai mare decât orice casa-
si sa o duca
ca pe o vina

ce nimeni nu stie cui apartine.


Se vor mai naste dealuri
spun dealurile.

Unde? întreaba tipând un copil ramas
într-o casa fara fereastra.

Deal dupa deal va trebui sa fie ars pe rug
li s-a parut unora c-au auzit
în timp ce ochi de piatra frumosi li s-au pus

rugându-i sa traga tot mai încet barcile unei moarte.

Se vor mai naste dealuri spun dealurile.

Moarta?
Sunt multi fericiti care cred ca moarta
are degetul mic sfânt
ca i-a înflorit un nebun în paru-i încâlcit
si asta-i primavara cea mai frumoasa.


Biblioteca de poezie

poeme în/din franceza, spaniola etc.
                          Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM