Robert Serban

Robert Serban (n. 4 octombrie 1970, Turnu Severin) este scriitor si jurnalist.

A debutat în 1994 cu volumul Fireste ca exagerez (poezie, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România). A semnat apoi volumele de versuri Odyssex (1996), Cinema la mine-acasa (Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai buna carte de poezie din 2006, Premiul Filialei Timisoara a Uniunii Scriitorilor), proza - Barzaconii / Anus dazumal (2005), interviuri - Piper pe limba si A cincea roata (1999 si, respectiv, 2004, ambele premiate de filiala din Timisoara a Uniunii Scriitorilor), memorialistica - Cartea roz a comunismului (2004), publicistica - Ochiul cu streasina (2007).

Este coautorul unor volume de poezie si proza - Pe urmele marelui fluviu / Auf den Spuren des grossen Stroms (împreuna cu Nora Iuga, Ioan Es. Pop, Werner Lutz si Kurt Aebli, 2002), poezie - Timisoara în trei prieteni (împreuna cu Dan Mircea Cipariu si Mihai Zgondoiu, 2003, Premiul revistei „Poesis”), teatru - Athénée Palace Hotel (împreuna cu Alexander Hausvater, 2007).

Ca jurnalist, a obtinut premiul Asociatiei Presei Timisorene (1998), mentiunea si premiul Tânarul Jurnalist al anului (acordate de Freedom House în 2000 si, respectiv, 2002), Premiul pentru talk-show-ul A cincea roata (Festivalul national de televiziune TELEVEST, 2002), Premiul Festivalului International al televiziunilor locale si regionale, sectiunea „film-portret”, (Târgu Mures, 2005).

A fost distins, în 2004, cu Meritul Cultural în Grad de Cavaler acordat de Presedintia României.

În prezent, este director editorial al editurii Brumar, redactor al revistei Orizont, editorialist la 24 FUN, realizator si moderator al emisiunii “A cincea roata” (Analog TV, Timisoara).

Sa nu te lasi

sa nu te lasi
niciodata
îngropat de viu
nici macar atunci când copiii vor sa însufleteasca nisipul
si te aleg pe tine sa-i dai o forma

nu cauta niciodata sub apa
lucrurile pe care le gasesti si pe pamânt
nu cauta acolo nimic
mai bine azvârle cu bulgari si pietre
fa valuri

sa nu-ti doresti niciodata sa sapi o fântâna
chiar daca gura si ochii tai
si ai copiilor tai
vor seca

mai bine asteapta ploaia
si învata-i si pe ei sa astepte

Ne-am întors

ne-am întors tencuiti cu pamânt si sânge
cu genunchii zdrobiti si cu ochii pravaliti afara din teste
mai putini
dar fara sa ne stim vreodata numele

stam însirati umar lânga umar
si fiecare îsi primeste trofeul:
un pepene în care a fost încrustata
fata celui ucis cu sabia cu sulita sau cu mâinile goale

din chipurile învinsilor se prelinge o zeama galbena
ca o ceara topita

stam umar lânga umar si
din când în când
unul dintre noi îsi plimba degetul
pe fata dusmanului
apoi îl duce la gura si plescaie de placere

Mi s-a parut

l am taiat porcul
i-am scos suncile si le-am sarat
i-am pus carnea la fum
i-am scurs beregata
iar din plamâni din ficat mate si splina
am facut sângerete

am taiat porcul
un an întreg am mâncat din el
si mi s-a parut ca viata
e foarte frumoasa

Ce ramâne din viata

oamenii sunt convinsi
ca în poezii nu se întâmpla nimic
ca ele ar trebui citite
dupa moarte
când e bine sa nu mai ai pofte
idei

oamenii nu deschid carti subtiri
iar daca o fac
observa imediat ca înauntru sunt
putine cuvinte pe rând
putine cuvinte pe pagina
în rest
alb mult alb
si le închid repede

fara sa le spuna nimeni
oamenii stiu însa ca
poezia este ceea ce ramâne din viata
dupa ce o traiesti

Gest

am sa-mi las câteva zile
obrajii nebarbieriti

nu din comoditate
nu din fronda
ci fara nici un motiv
asa cum
câteodata
las sa-mi treaca viata

Ce înseamna sa ai un prieten tâmpit?

sa reflecte tristetile si bucuriile
pe care i le-ai împartasit cândva
ca unei oglinzi
fara sa te gândesti ca în ea va bate
într-o zi
soarele

sa-ti laude pofta
ca pe un tsunami care nu doar a curatat plaja
de gunoaiele aruncate de bastinasi
dar a luat cu el doua turiste
ce au fost gasite câteva zile mai târziu
bronzate perfect si putin mai slabe

sa-ti cânte faptele barbatesti
cu vocea lautarului de pe un disc de vinil
nu foarte zgârâiat

sa strige
prin pâlnia uriasa cu care se toarna vin în butoaie
cuvintele întunecoase fara de care viata ta
ar fi alba ca o moarta

Dumnezeu nu vorbeste cu nimeni

de ceva vreme
aud despre mine aceleasi povesti
mai toate urâte mai toate triste
si ma bucur
asta înseamna ca tot ce am facut în ultimul timp
e
poate
bun si frumos
adica plictisitor
si cine-ar pierde vremea cu lucruri de-astea

nu-mi fac sânge rau
fiindca aud ca Dumnezeu nu vorbeste cu nimeni
despre nici unul dintre noi

Cele cinci simturi

mai stii gustul bromurii din ceai
si erectiile noastre de dinainte si de după micul dejun
de care râdeam fiindcă n-aveam ce face cu ele si le aruncam la WC
mai stii alarma din prima lună
când în urletele pe întuneric ale locotenentului
tu te-ai încăltat cu bocancii lui miriuţă
iar el i-a luat pe-ai tăi
cu două numere mai mici
de v-ati înjurat dup-aia mai bine de-un ceas
si dacă nu săream să vă despart v-ati fi luat si la bătaie
mai stii mirosul din masca de gaze
cu care alergam pe fată kilometri în sir
pentru că inamicul atacase cu arme chimice
si noi trebuia să supravieţuim ca să-l nimicim
mai stii pielea întinsă ca o foaie de cort a doamnei Costea
care ne iubea ca pe copiii ei
iar după ce ne iubea punea câte sase ouă-n tigaie
rădea caşcaval afumat peste ele
si ne dădea si-un pahar de vin ca să meargă
mai stii moartea
cum venea îmbatosata si revolutionara peste noi
încât dacă n-am fi sărit din calea ei
în tomberoanele de tablă pentru gunoi
ne-ar fi aruncat ea
cum a făcut-o cu ceilalti o mie si