Poetarium
Ioan Es. Pop, nascut pe 27 martie 1958 la Varai, în Maramures, este poet si jurnalist.
A studiat Literele (sectia româna - engleza) la Universitatea din Baia Mare.

A publicat noua volume si antologii de poezie : Ieudul fara iesire (premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, 1994), Porcec (1994), Pantelimon 113 bis (premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, al Academiei române si premiul orasului Bucuresti 1999), Podul (2000) - la Editura Cartea Româneasca, Rugaciunea de antracit/The Anthracite Prayer (antologie bilingva româna - engleza, Dacia, 2002), Petrecere de pietoni (premiul pentru poezie al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti al Uniunii Scriitorilor din România, Paralela 45, 2003), Confort doi îmbunatatit (2004, în colaborare cu Lucian Vasilescu), Lumile livide/The Livid Worlds (antologie bilingva româna - engleza, 2004) et No Exit (2007).

Actualemente, este editor-sef al jurnalului bucurestean Ziarul de Duminica si editor senior al magazinului Descopera..
Ioan Es. Pop

auzisem ca unul din varai,
                            chiar de la mine din varai,
a descoperit gena mortii.
nu a nemuririi, ci a mortii.
cea care, când ai început sa dârdâi,
paralizeaza dintr-o data spaima
si te fereste de groaza vietii de dincolo,
când esti pe cale sa pleci.

am dat fuga repede-n varai
sa-l întâlnesc si sa-mi rezolv
spaima de moarte, dar
era luni si ala plecase la
târg la somcuta, asa ca

l-am platit pe unul cu masina
sa ma duca la somcuta.
muream pe mine de spaima ca voi muri.

vezi bine ca ala nu era-n târg
în somcuta, dar mi-au spus
ca s-a dus la baia mare, unde
cartofii se vând mai bine,

asa ca am pornit spre baia mare.
spaima crescuse pe mine cât casa.
si da-i prin baia mare si cauta-l
si pâna la urma unul a zis
ca s-a dus la crâsma sa se-mbete

si bate tu toate crâsmele si-a treia zi,
când l-au adus acasa, avea
matele peste el
si masina salvarii nu mai voia sa porneasca.


nu stiu ce l-a apucat pe tatal meu sa-njuge boii la car
la doispe noaptea, sa ma trezeasca si sa-mi spuna hai.
eu dupa ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la somcuta mare. ce putea sa-l mâne pe el
în miez de noapte tocmai la somcuta mare,
la atâta drum de satul nostru? si de ce sa nu ia
autobuzul, dimineata la sase, de ce sa umblam
patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace
cu mersul moale si greoi al boilor nostri?
daca-i pe asa, n-o sa ma mai prindeti acasa de-acum prea devreme,
n-o sa ma trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca asta.

si-atunci se apropie ea si zice: scoala
dragul mamei, tatal tau
tocmai pleaca sa te-aduca de la somcuta,
du-te sa-l ajuti sa te ridice,
de trei zile zaci acolo fara suflare.
si abia de-au ajuns sa ne dea de stire asta seara,
dragul nostru.


12 octombrie 1976

de patru generatii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani si ani, tatal meu îl acopera cu paie si frunze
sa nu afle vecinii. si tatal lui îl acoperea si el cu paie si frunze
si poate ca va fi rândul meu sa-l acopar curând,
pentru ca nu-i bine sa afle vecinii ce curge acolo.

primavara ne facem si noi ca aram si semanam,
ca sa para ca suntem în rând cu lumea,
toamna ne facem ca strângem si noi roade,
ca sa semanam cu ceilalti, sa nu se bage de seama,
dar de fapt nu facem decât sa asteptam, sa
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând.

ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scapa, desi
cine scapa, scapa doar pâna la o data urmatoare.
în timpul asta, pe pârâu se scurge o suvita de
sânge întunecat, îl acoperim de ani si ani cu
paie si frunze,
nu-i bine sa afle vecinii ce curge acolo,
trebuie sa parem si noi în rând cu lumea.


banchetul


asa a fost mereu în casa noastra:
trei paturi prin care trebuiau sa treaca
pe rând toti. si fiecare, vreme de generatii, a
urmat acest traseu si asta a devenit cu timpul lege
si pe asta s-a întemeiat casa noastra.

noi suntem ultimii nascuti. celor nou nascuti
li s-a menit sa sada-n coltul luminos al încaperii.
suntem prea proaspeti pe lume ca sa întelegem
ca în casa asta mai sunt si altii. lumea noastra
e doar patul luminat de sub fereastra.

trec ani buni pâna bagam de seama ca parintii
stau si ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepartat
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai putin zgomot, se misca mult mai încet decât noi.
dar trec ani buni pâna sa întelegem asta.

si într-o zi descoperim ca dincolo de ei, în coltul
cel mai întunecat al încaperii, e un al treilea pat
si când aflam încetam sa mai râdem -
noi credeam ca acolo, în umbra, se termina întreaga lume

si acum gasim ca cineva sufla acolo si nimeni
nu-l ia în seama;
mi se spune doar: acolo este batrânul casei, este tatal tuturor.
deci acolo este un tata, deci coltul acela exista, îmi spun.
apoi ne obisnuim si uitam si doar noaptea
îl auzim pe cel din coltul acela cum gâfâie neplacut -
dracul l-a pus în aceeasi încapere cu noi.

îmi locuiesc înca patul de lânga fereastra dar nu mai râd
de cel care gâfâie în coltul opus:
în sinea mea cred ca în chip voit nu ne e aratat.
si când este scos într-o zi afara, e scos din încapere
cu umbra cu tot si pentru noi ramâne un mare necunoscut.
mi se da voie sa pipai doar scândura noua a sicriului.

în schimb, tatal meu, din patul al doilea, trece
cu umbra cu tot în patul celui plecat,
eu trec în patul lui, o carne tânara ocupa patul meu dinainte,

dar totul se petrece încet si dintr-un
pat în altul se trece dupa multa asteptare, a câstiga
urmatorul pat e urmarea unei batalii grozave,
unei înclestari lungi si ascunse.

cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se
vede asta în ochii lor, eu însumi ma simt
mânat noaptea de-o râvna grozava sa-i iau locul
celui din al treilea pat, care gâfâie acum
tot mai neplacut în coltul lui întunecat.

si într-o zi, patul al treilea este iar usurat si
cel de acolo este scos afara si bine vârât în patul al patrulea
peste care se pune capac, sa nu se întoarca cumva, pentru ca
patul lui a si fost ocupat si în patul al doilea s-au si napustit ceilalti
si în primul pat se aud oaspeti noi care înca nu aud
cum cineva începe sa gâfâie-n patul din fund si acela sunt chiar...

si-n clipa-aceea ziua paru a se-nteti.

Biblioteca de poezie

poeme în franceza, spaniola etc.
                       Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM
iov. iova. iona. ion

la început a fost sfârsitul. apoi agonia. apoi uscatul.
apoi, pe 16 noiembrie, l-am vazut pe iova trecând aplecat
prin intersectia victoriei cu lemnea. era vinerea si era seara.
acum, asculta: n-aveam bani si voiam sa uit. l-am ajuns pe iova,
i-am cerut lui iova bani si iova a tacut.
pesemne era-n divort pe atunci, pen’ca si-a luat deodata
cununa de spini într-o mâna si-a trântit-o jos ca pe-o caciula.
ce faci? am zis. lasa-l, a zis bufnita
si-a trecut peste crestetul lui croncanind,
lasa-l, a zis, resemnare este
numele lui de alint.

azi am fost la ecograf, a zis iova. sunt
locuitorul unei gropi. mi-au vazut-o foarte clar înauntru.
lasa, am zis, or sa ti-o scoata ei cumva, n-avea grija, afara,
ei au forcepsuri, au catgut, se stiu bine la asta,
mai bine hai, da si tu o tigara.

ba, zice, groapa creste pe zi ce trece. a-nceput sa-nghesuie plamânii
si s-a dat acuma la ficat.
hai atunci, zic, mergem la birt la berbecul si-o umplem
si-o sa ai o mare la uscat.

nu acum, zice iova. de luni  întregi nu mai scriu. nu mai
astept pe nimeni dinspre megara.
si orice hârtie e prea subtire când scriu si se rupe îndata.
ia uite-aici: port manusi sa nu se vada, pentru ca acum
scriu direct pe mâna mea - e matusa mea decedata.

scriu greu. vâr vârful creionului în piele pâna unde
dau sub ea de mine. scriu cât de-adânc simt eu ca trebuie sa scriu.
zgârii tesuturile, scormonesc în vene, râcâi în os pâna-aud
grafitul cum îi trece prin sicriu.

scriu numai o litera pe zi. atâta pâna dau de mine. restul
e tacere. nici o scriere nu se compara cu asta. apoi,
pâna se vindeca pielea deasupra, scriu în palma, cu scrisul pe dos.
de asta m-a parasit nevasta: scrisul e dureros.

scriu pâna când litera se scufunda sub carne. într-o zi voi fi citit
numai pe dinauntru. voi fi o carte legata în propria-mi piele.
si de nepatruns. si când ma vor deschide
am sa ma mut pe cealalta parte a mea. voi ramâne
mereu interior. vor cauta. voi râde.

asa ca hai la megara ori hai la berbecul, batrâne,
dar astazi e ultima oara, caci mâine
n-are cum fi nicicând mâine.


3. arcul de triumf

asta fac acum: ma întorc pe oltetului 15.
este vinerea si este seara.
de vineri pâna luni nu mai am la ce trai.
atunci hans se înfurie si cumpara spirt sanitar
si zoli se înfurie si cumpara spirt sanitar
si eu ma înfurii si eu si zic la ce
si ei zic la ce si dupa asta îndoim
totul cu apa si-ncepem sa fim fericiti.

ei nu mai zic la ce, eu nu mai zic.
de vineri pâna luni nu ne mai auzim.
ne luam portia fiecare si începem sa fim
mai putin nefericiti. mai putin vii.

si pâna duminica noaptea totu-i OK.
si nu mai conteaza daca sau daca nu.
iese hans la geam si zoli la geam însa
nici o corabie nu mai apare dinspre corint.
si ei zic nu-i înca luni si eu zic înca nu.

si pe oltetului e iarasi veselie mare.
vine vineri si de vineri pâna luni
e ziua noaptea ziua noastra libera
si cântam de tremura încaperile -
marinari încercati care spera ca-ntr-o duminica sa vada sosind
la orizont, peste blocurile din colentina,
corabia dinspre corint.

iar luni, când toti sunt plecati, soseste în sfârsit
si aici fiul ca sa mântuiasca:
cu camasa murdara, cu ochii umflati de nesomn,
cu sticla goala-ntr-o mâna, clatinându-se si lalaind.
se catara pe scara la treisutecinci, îsi întinde mâinile si zice:
leaga-ma de lemnul ei, sa dorm si eu putin, amice.


12 octombrie 1992

ma întorc acasa dupa ani si ani de
umblat prin bucuresti
si ma întorc cu o plasa goala în mâna
si iese ea la poarta si îmi zice pai
dragul nostru, parca ai zis ca mergi la câstig
parca ziceai ca tu, în doi ani, o sa câstigi cât altii în patru
si uite ca acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câstigat.
si aduc atâta nimic acasa cât n-a putut aduna
nimeni în astia doi ani.
nici n-am putut cara de unul singur atâta
nimic cât am câstigat.

în urma mea vin carele-ncarcate cu nimic,
gata sa se rupa sub greutate.
când or sa se desarte toate-n curtea noastra
nimeni n-o sa aiba atâta nimic ca si noi.

într-un an, doi, o sa fie mai cautat decât aurul.
o sa vindem din el numai când va fi la mare pret.
fiti siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.