Poetarium
Iolanda Malamen, nascuta la Iasi, într-o familie de medici si de profesori, este poeta, romanciera si jurnalista.

A publicat volumele de versuri Starea de gratie, Editura Eminescu (debut, 1972), Calatorie în natura, Editura Cartea Româneasca (1973), Pamânt sub zapada, Eminescu (1975), O piatra alba pe o piatra neagra, Cartea Româneasca (1978), Floarea care merge, Editura Cartea Româneasca (1982) - premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, Îngerul coborât în strada, colectia Poetii orasului Bucuresti (1997), Triumful dantelei - premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, Editura Crater (1998) ; editia a doua, Cartea Româneasca (2004), A doua Islanda, Cartea Româneasca (1999).
Prezenta în mai multe antologii de poezie româna.
Poezia sa a fost tradusa în franceza, bulgara, macedoneana, germana, albaneza, engleza.
A colaborat, de-a lungul anilor, la aproape toate revistele literare importante din tara.
Premiul Academiei Femina pentru poezie1(999).

Este autoarea a sase romane. Pentru Felipe si Margherita, a primit premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2000).
A publicat, de asemenea, primele patru volume (dintr-o serie de cinci) de dialoguri cu scriitori români.

Actualmente este colaboratoare cu dialoguri saptamânale la ziarul Ziua si la diferite reviste de cultura..
Iolanda Malamen

Mânie si iubire

Mânie si iubire. Tocmai terminasem de închis ferestrele micute
si bulbucate ale mansardei, tineam între dinti o veste zbuciumata
si o dâra de sânge.
Îngerii se închideau în masini poleite,
orasul le-a supt si ultima picatura de iubire,
si-au fosnit mânia.

Era al unsprezecelea ceas al diminetii îmi împarteam iubirea
si mânia în portii egale,
când de-a lungul zidului am simtit
graba îngerului de-a distruge.

L-am ajuns din urma în piata publica,
i-am înfipt stegulete în trup.
Îi dadeam realitatii mânie si iubire.


Am chemat iubirea ca pe un câine costeliv

Si-a împartit sinele în zone de lupta si zone de umilinta.
A transformat ogorul în mormânt. Si-a aprins lumânarea, apoi s-a
întins pe scândura lucioasa a noptii.
Era un fel de-a patrunde în suferinta - construindu-si
frunzisuri rabdatoare. Am simtit o muscatura de tigru.

Am chemat iubirea ca pe un câine costeliv. I-am dat o dimensiune fugara.

Încapatoarea frumusete a cuvântului

Marea ca o patrie zbuciumata a parcurs pâna la capat belsugul,
formele lui diferite. “Cânta zeita…”/ streangul
patetic oglindit în ea, cântareste copilaria, cum ai zburda printre
flori si brate întrupând decizia!
Tiptil, tiptil ma ascund în verbele pudice. “Cânta zeita mânia…”
cu gheata de pe buzele tale! Te-am lasat înadins în suferinta
comuna, sa tremuri sub o stea ucigasa, sa stergi lumina de pe
crengi cu sârguinta patetica.

Tiptil, tiptil în decorul pregatit sa creasca
marea si-a pus patria ca pe-o colona
vertebrala, i-a decis lupta.
“Cânta zeita…” pe cel scapat de cutitul puternic
mai cânta dâra lasata de copitele calde!

I-am sarutat chipul si dus a fost în încapatoarea frumusete
a cuvântului. Marea tremura ca o patrie zbuciumata.


S-a stins în patul de piatra
                       
Lui Daniel Turcea

Supliciu  - gura si bratele copiii aceleiasi ferestre.
Privelistea mortii naclaita, divulgata. În zorii zilei, cu o morisca
de sintagme îi smulg lui Dumnezeu un Da fara sfârsit.

S-a stins în patul de piatra cel ce-a redat sfiiciunea.
A fost coama unui copac,
si-a frânt foamea prin orasul ludic, a bântuit epopei, tarabe
de aur si ciment.

I-am vazut mama firava cotropita de cuvinte, fratii veghind crucea
trandafirie, prietenii scormonind moralitatea .

Mormânt biciuit de soare, sângele prefacut în cenusa, forta.
Noi, asezati într-o tulpina stravezie,
flamânzi de durere, prieteni saracaciosi.


Jurnal

Copacul a murit ca un om în bratele mele;
taietura de cutit, rana spalata cu dibacie.
Când se deschide usa, creierul meu
e o groapa secreta.
Înca o zi,
Înca o zi plina de lovituri.
Cuvintele se îngrasa, îngrasa pamântul;
vad iarba pe care o manânca sobolani dolofani.
Moartea si iubirea

O, anotimpul dusman! M-am lipit de gura unei umbre ca de o
opera închegata. În muzica marunta, cristalina gleznele biciuiau
dimineata. Ligheanul de marmora al casei cu numarul cinci era
un rest al burgheziei sârguincioase. Miticul câine din bronz îsi
desfacea luciul în zeci de stegulete.


Prietenului i-a atârnat mâna în gol o noapte, o zi, înca o noapte,
evenimentul eroic al bolii, câteva lucrusoare zgomotoase,
potcoavele bocanind în mizerie. Moartea îsi începea evlavioasa
consecventa. În cel tintit a gasit nepazita poteca -
Poporului i s-a nazarit sa puna temelia unei noi servituti, lumina
pe lanturi, zonele copilariei amestecate cu smerenia, prieteni risipiti în arene.
Prietenului i-a atârnat mâna în gol înca o zi în aerul complicat
al casei cu numarul cinci; visceral îsi pândise mormântul câteva secole.
Poporul îsi târsâia nepasarea mai departe, mai departe construind
prototipuri de noi popoare. Minciuna încoltita, durerea mea, istovitoare temelie.

Anotimpul dusman. În sertarele uzate prietenul si-a lasat tot
ce a dus la moarte prin iubire, tocmai acum când începuse sa
înteleaga moartea si iubirea cu umilinta egala.


Sentinta

Un copil admirabil secera cuvintele minuscule,
tremurate,
aportul lui la poezie.
Calai ai discordiei pândesc viscerali
sentinta.


Chintesenta a lui nu

Zori, buzele febril asuprite,
morala - o bolta de fier,
o chintesenta a lui nu,
tarmul - propria-i libertate.
Implor îngerul sa se transforme în broasca.
Cu cât ma apropii de foc, culcusul meu de fân
si mixandre construit în pura zadarnicie
devine o pata,
chintesenta a lui nu.

Marunta fiinta

Cu degetele descarnate, marunta fiinta
tine la brâu nuielusa de soare.
De astazi va fi un destin asumat.
Cântecul sângerând, fiu si parinte laolalta,
în murmurul serii
sol si ostatic cu buzele pline de mâzga.

Înalta-te !

Mâna, ridica-te, înalta-te catre chipuri de paie!
S-a întâmplat în clamoare ca frumusetea
leului sa fie adevarata.
N-am mai putut îngradi;
am trait zborul viril torturata de forme.


Zidul meu

Zidul meu se fisureaza, se rupe,
se pierde
ca botul putred al unui câine,
ca gheara unei pasari.
Trec avioanele sub cerul albastru
ca într-o carticica de povesti;
ele musca norii si constiintele noastre,
zidul meu gândit bine,
rugaciunea mea alburie si inima mea tintita de soare.
Zidul meu se rupe desavârsit, firesc.

Biblioteca de poezie

poeme în/din franceza, spaniola etc.
                          Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM