Cristina Ispas - poezie, bibliografie, foto

Nascuta în 1979, în Corabia.
A absolvit Facultatea de litere din cadrul Universitatii din Bucuresti în 2003, precuum si Masteratul de Literatura Româna Moderna si Contemporana din cadrul aceleiasi facultati, în 2005. În prezent, este doctorand, cercetând Fenomenul poetic românesc postdecembrist sub coordonarea criticului Nicolae Manolescu.
Versuri publicate în antologiile Virtualia (Editura Pim, Iasi, 2004), Ultima generatie, primul val (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2005) si în revista virtuala Egophobia.
Membra a cenaclului virtual http://www.clubliterar.com/

orasul asteptând iarna
toate strazile lui cu pielea strânsa
laptele femeilor curgând în statie la Apaca
rosu
în amintirea trecutului
ochiul meu care nu va mai putea strapunge
mult timp
asteptarea
împachetarea copilariei
în graba
cu degetele înghetate
pentru a o feri cumva de viitor
toate se deseneaza ca pe o harta imaginara,
sub mâinile tale otelite
dirijând fulgii de nea
spre pântecul lumii însângerat

ochii ei umezi pe umarul tau
nu spun nimic despre mine
sau despre anotimpuri

pentru ea viata se traieste cum se traieste
si se moare
cum se moare
nimic despre mine

sau despre anotimpuri

când o întorci
îsi duce degetele la tâmpla
talpile îi aluneca lenese pe gresie
linse de apa
si privirile i se deschid dureros
în timp ce creasta mea se pulverizeaza
pe cerul urban
ca o ninsoare

noi doi suntem la fel
suntem crescuti lent de educatoare corpolente
în rochii cu flori mari verzi
la sapte ani eram disidenti
în camasute de plastic îngalbenite
care ne camuflau ura

suntem absolut la fel dragul meu si ne iubim
unul pe altul
în mii de feluri
fara sa ne fi cunoscut vreodata

camerele noastre sunt asemanatoare
înguste si înalte
sa alunecam mai usor
când ne ghemuim de nesomn

e o conditie a cunoasterii
viata în ghetourile libertatii
trebuie sa traim aici pâna la moarte
amândoi
sa ne descoperim la sfârsit parul tocat si galben
în oglinda de pe hol
invariabil aceeasi
si ura cu care pipaim peretii
exact la fel
cu genunchii si plamânii anotimpurilor

si atunci
daca asta nu se poate numi dragoste
am sa te trag pe brate ca pe un copil
si am sa-mi ascut sânul pentru gura ta
cu unghiile
pentru ca daca asta nu se poate numi dragoste
o vom numi moarte
sau
în orice caz
macar anotimp

e prea devreme sa ne cunoastem
între noi sunt zidite stridente
prea înalte
pe care le vom macera probabil cândva
în fata unui pahar cu tarie
pâna la os

azi însa e prea devreme
sa mai treaca câteva anotimpuri
urbane
prin plasa ochiului
sa discutam pâna atunci despre altceva
despre cât suntem de obositi si de singuri
despre faptul ca nu vor mai fi niciodata razboaie
între noi

sa ne întindem la câteva strazi distanta oasele rele
direct pe caldarâm
si sub pielea umezita
dorinta va creste pâna la urma ametitoare
si o data cu ea urmele recunoasterii
trecând direct prin noi
ca si cum ar fi timpul

credeti ca expresionismul a murit
înghetat în halcile lui de carne
la începutul istoriei
numai ca eu am ochiul umflat si roz
si mâinile mele devin uneori
incredibil de albe
pentru ca oamenii mai destupa înca
borcane cu formol
în cancelarii catifelate
la marginea Bucurestiului

daca ar fi sa raspund tuturor simplu
fara sa complic lucrurile
atunci viata mea nu mi-ar mai apartine
pentru ca oamenii nu traiesc cu adevarat
în vecinatate
ci sunt filtrati prin misterul derizoriu al anotimpurilor
prin ochiul meu devorator de reclame
si daca ar fi sa raspund simplu
ura mea ti s-ar parea straina
si tot orasul asta s-ar desena anonim
la picioarele noastre
ca o planeta imensa
cu câini morti

ne-am adunat în tacere
eu o femeie
voi umbre pierzându-se una în spatele alteia
ca privirile unui convoi de mutilati

îmi simteam respiratia rece
înghetându-mi plamânii
taiata de propriile mele gesturi nesigure
auzeam
si amplificam la nesfârsit fosnetul scurt al tristetii
trecând pe lânga scaunul meu
ca o papusa de matase amortizându-si caderea
în inima ei de vatelina