Untitled Page

Doina Ioanid (n. 24 decembrie 1968, Bucuresti) a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti (1995) si cursurile de master (Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine (1998).

A debutat editorial cu poeme în volumul colectiv Ferestre’98 (Editura Aristarc, 1998) si a facut parte din volumul experimental 40238 Tescani (Editura Image, 2000). A publicat apoi volumule de versuri Duduca de martipan (poeme în proza, Editura Univers, 2000), E vremea sa porti cercei (Editura Aula, 2001), Cartea burtilor si a singuratatii (Editura Pontica, 2003), Poeme de trecere (Editura Vinea, 2005).

Între anii 1998-2005, a fost asistent universitar la catedra de franceza a Universitatii Transilvania din Brasov.
În prezent, este secretarul general de redactie al revistei Observator cultural.

Scrisori pentru Taia Dumitru

Îti scriu pentru ca esti singur între zidurile de beton, în întunericul rece, atît de singur cum poate fi numai un om în moarte. Îti scriu pentru ca tot ce n-am putut rosti ma sufoca. E ca si cum as fi înghitit o multime de cuvinte, si ele ar fi format o scara a lui Iacob din adîncul meu pîna spre cerul gurii. Îti scriu pentru ca nu ti-am trimis niciodata vreo scrisoare si-mi place sa-mi închipui ce mirat o sa fii, ca atunci cînd te-ai întîlnit cu popa ala de rosu. O sa-ti dau mereu vesti, sa nu uiti cum mai arata lumea asta, sa nu ratacesti cumva drumul la întoarcere.

***

Fabrica s-a închis demult, tramvaiul nu mai circula. Au ramas sinele acoperite de buruieni, sinele pe care pamîntul le înghite treptat - ca nici tiganii nu se mai ostenesc sa le fure - si baraca dezghiocata din statie. Dar eu te vad în fiecare seara coborînd din tramvaiul 29.

***

Stiu ca ai sa reusesti sa te întorci, desi se împlinesc, iata, cinci ani de cînd ai plecat. Va fi la sfîrsitul lui august, cînd perele cad cu zgomot, cînd vara s-a dus si lumea devine un loc suportabil. Astept sa deschizi poarta si sa intri, cu pestele ala urias, deja despicat, aruncat pe spate ca o pelerina de ploaie. Sa-l pui pe masa si sa ne uitam încremeniti la carnea alba, rasfrînta. Apoi sa curatam nuci, multe nuci, ca si cînd pentru asta ne-am fi nascut. Iar timpul sa se milostiveasca de noi, cei vii si cei morti.

***

Nu-mi mai plac florile. De atunci, din ziua cînd te-au pus în sicriu ca într-o floare deschisa. Nu mai suport mirosul lor. Zambilele batute, narcisele, garoafele, freziile, chiparoasele, toate miros la fel. Miros a moarte sau poate moartea miroase a flori, cel putin la început. Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel, soarele s-a micsorat si a palit, ploua mult, iernile sînt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot si zîmbeste tot mai rar, iar eu umblu pe strazi ca un razboinic decapitat.

***

Ploaia de Paste curge cu vopsele albastre si grele, amintindu-mi ca nu mai esti. Totusi continuu sa te vad. Pe strada, la rînd la pîine, cînd închid ochii, înainte s-adorm. Dar cel mai adesea te vad trecînd printre brazdele cu rasaduri, cu bucuria omului muncit. Pe tine, cel beteag, cu oasele zdrobite, nu te stiu decît aplecat asupra pamîntului, facîndu-l sa rodeasca. Ciorchini încarcati de rosii, salate gustoase, cepe mari si sanatoase, ardei iuti, trosnitori, vinete brumarii, verze înfoiate, pentru care trebuie ca Dumnezeu ti-a iertat deja toate pacatele.

***

Nu mai vreau sa fiu mare. Nu, nu si iar nu! Vreau sa ma fac iar mica, sa ma mototolesc, sa ma botesc, pîna ma fac de-o schioapa. Pe urma, sa-mi pun în cap gîndurile mele de atunci, de fetita. Sa fiu mica, iar tu sa traiesti si sa cautam, asa cum faceam toamna de toamna, sensurile ascunse în capatînile de varza si conopida.

(Din volumul Poeme de trecere, Editura Vinea,
Colectia Soliloc, prefata de Carmen Musat, 2005.)