Untitled Page

AKELA

Traiesc lucruri triste, scriu lucruri triste, citesc lucruri triste.
Uneori am sentimentul ca fac asta doar din lasitate, din teribilism, doar ca sa nu am concurenta,
sa ma deosebesc.
Si-mi doresc sa nu fi cunoscut pe nimeni.
Fiecare cunostinta noua e o agresiune, un atentat la integritatea mea psihica.
Care se strecoara ca apa prin toate fisurile gândului si nimic nu poate opri invazia ce-mi inunda mintea.
Si fiecare, imediat ce se instaleaza, deschide cu zgomot o fereastra
pe care e desenata povestea vietii lui; la care te uiti tu.
Ca la televizor - cineva butoneaza fara mila în creierul meu, minut de minut,
ceas de ceas de ceas, în timp ce eu, cu greu reusesc sa ma strecor printre imagini
si sa ma concentrez asupra dilemei curgerii, singura chestie care ma pasioneaza de fapt... exista pentru ca curge, ori curge pentru ca exista?!
dar de fiecare data când sunt aproape sa ma hotarasc, cunosc pe cineva nou,
care ma abate de la trebi.
Si asa au trecut anii...
Ei au facut copii, s-au despartit, s-au recuplat, m-au chemat la botezuri, au venit în vizite - cunoscutii mei, adica - s-au îmbogatit, au saracit, au plecat prin strainataturi, s-au întors, au îmbatrânit, m-au lasat balta, au mai murit.
Dar mi-au lasat peisajele acelea, pe care nimic nu le poate sterge din hard-ul meu,
ca pe niste virusi performanti ce fecundeaza în somnurile mele scurte, spasmodice - de aceea stau mai mult treaz: atunci e liniste, sunt mai puternic decât ei când sunt treaz, le pot tine piept, îmi pot apara Timpul, ograda, din ce în ce mai mica.
Atâta cât sa încapa trupul; din ce în ce mai mic; în care sa încapa bâtrânetea -viitorul anterior - din ce în ce mai mare.
Akela sta pe culme si priveste rânjind ceata lupilor tineri.
Stie ca unul dintre ei îi va smulge beregata atunci când va scapa pentru prima oara prada. Corect; dur si corect. La oameni e mai trist. La un moment dat te alaturi peisajelor, ferestrelor si, cu putin noroc te strecori la rându-ti în mintea cuiva.
Exact la timp.
Ultimul salt.

Biblioteca
Adevarata plinatate
este goala - nesecata!
Lao-tze

Eram extrem de obosit; ratacisem
ani lungi de la un capat la
celalalt al sângelui - cu
draga mea
dragam
albia
asteptam
tacerile lungi
sa ecluzeze prin inima mea. Lipsisem
mult timp de-acasa; ma întorceam
foarte obosit, foarte sarac - drumul
costase enorm: viata! - într-un cuvânt
nu I-am mai putut întretine, I-am
dat pe rând în grija mortii...Acum
ma odihnesc; stau si privesc - afara, vulturul
devoreaza leul - prima simte
pisica neagra, noaptea de buzunar, luciul
blanii ei se stinge de spaima, se face
una cu bezna, copilul se ascunde imediat în
copilaria lui - sunt Ei! Ei, care ma
viziteaza uneori, ma privesc în tacere, dispar totdeauna
înainte de a ma trezi - mai vad doar musuroaiele
proaspete, craterele mici ale cârtitelor, ochii
întunericului ...durerea e suportabila - ce chin! - suport din ce
în ce mai bine durerea; ba chiar ma gândesc
cât de tare m-ar încurca întoarcerea
Lor, acum, acasa: atâtia ani irositi, atâta împacare
agonisita cu truda, atâtea carti mincinoase
celebrându-le disparitia! - nu, nu tocmai
acum când am construit o
tristete solida; din pielea uscata a
cuvântului dragoste (ah, si doar ti-am spus sa
ai grija, cât sunt plecat, cuvântul
asta sa nu se golaneasca, sa nu se înhaiteze
cumva cu alte cuvinte, ti-am spus!) am croit
trei viziuni, trei ferestre - doar înspre nord
am lasat vulturul cu aripile lui uriase - pe
zece pietre am cladit
farul, la raspântie, asteptându-l „pe acela
ce niciodata nu rataceste”...mai ramâne doar
sa închid ochii si gata: nu va mai
putea intra nimeni...

Ca un profesionist al singuratatii
voi trândavi aici, pe spinarea
memoriei, voi întretine arderea, voi
poemiza cu mine însumi: oare sa ma scufund
în abisul întelepciunii, ori în bezna
gloriei sa ma înalt?

Voi incendia
versul din urma, la
lumina lui
voi scrie
versul urmator...nu voi
mai fi
pribeag
de-acum...

Datoria
Am fost o familie obisnuita, am fost
si eu un copil obisnuit, ai mei -
nu multi dar devotati - au facut o
bariera de morti în calea
disparitiei mele, am crescut astfel linistit, am
ramas în viata,
pot povesti. Lucrurile s-au petrecut
cam asa: bunica
din partea tatei l-a omorât pe bunicul
din partea tatei, bunica
din partea mamei l-a omorât pe bunicul
din partea mamei, mama
a omorât-o pe bunica
din partea mamei ( doar unchiul Artur, fratele
mamei ne-a creat ceva probleme, a murit
pur si simplu
înaintea bunicii din partea mamei, nu conteaza
bunica oricum n-a aflat niciodata ca i-a murit fiul, familia
a hotarât sa nu i se spuna, sa se treaca peste
aceasta eroare) deci, mama a omorât-o pe bunica
din partea mamei, tata
a omorât-o pe bunica din partea tatei, mama
l-a omorât pe tata, eu
am omorât-o pe mama...eu
mi-am facut datoria, noi
ne-am facut datoria. Privesc multumit înapoi: noi
ne-am facut datoria, am fost
o familie obisnuita, am fost
un copil obisnuit...

O alta poveste ( El-Roi)
...despre
saracia alba
ca zapada si bucuriile
ei mici cu caciulitele
lor mari, patinând pe
luciul zilelor; cresteam ca
un tragator împresurat
de tinte. Venea si
duminica, în sfârsit, totul era
posibil, totul era permis, nu
mai dramuiam nimic; ma trezeam
dis-de-dimineata, alergam în
sapatele blocului, pe
terenul viran al copilariei, deprindeam
vicii ieftine: auzul, vazul,
pipaitul, iubirea, tristetea...ma
iertau de fiecare data, - aveam un
dumnezeu vechi, la mâna a doua, adus
la noi în casa de catre Ea, din micile ei
rugaciuni tainice, fierbinti, la fiecare paispe
si douajnoua al lunii - ma dedam risipei, eram
un risipitor de duminica, un
fericit de duminica. Ma întorceam
putin înainte de miezul noptii, ma
închideam în pat, lasam memoria ca
un sarpe urias, sa înghita putinul
pretios adunat peste zi - tot ce aveam...

Luni dimineata totul
se platea; împrumutam iar
mari sperante, piticii
se topeau unul câte unul rapusi
de neputinta sub ploaia de
chitante; mai ramasesera Ei Doi
si cu El, cel vechi, adus de Ea
în casa la noi: El-Roi, atât si
Ei Doi, respirând tot mai
slab, tot mai greu, peste
staulul somnului meu - O aburul cald
al dragostei Lor, O, aburul cald
al dragostei Lor! - din oglinda
jupuita din hol, alba
ca zapada, mama tacea - gresisem oare
povestea, ori în racla
familiei culcasem pe altcineva...?

si a fost ultima duminica si
în jurul mesei - cu trei feluri! - n-am mai
fost „ala mic”; ci, doar
un pitic singur, Singurul - un pitic...

Balada Fiarei

Si te voi duce
într-o mirifica tara
unde supusii
asteapta de mult,
regina-copil, pierduta
s-apara,
s-aprinda iar focul
stravechiului cult

Vei crestina
iubirea-mi barbara
ni se vor naste
prunci zburatori,
si voi ucide pentru
ultima oara,
sa nu ramân singur
sa nu-mi mai mori.

E undeva
o mirifica tara,
dar nimeni nu stie
unde si când
si-n care - se spune
ca bântuie-o fiara
pazind un teribil si
tainic mormânt.

Balada vietii de veci

În podul palmelor tale
caut linia vietilor lungi, pe când
tu, disperare cuminte te duci
frumos si te culci

A viselor putreda scara
sunt prea batrân s-o cobor
ramân cuib înalt, ramân hrana
vreunui vultur ratacitor

Ori, poate aburul moale
al anilor ce urca-n eter
Îti va prinde pe brate petale
Vei fi prima floare din cer

E bezna ca-n rugaciunea
unei inimi vechi si pustii
lumânari cu neagra lumina aprind
mortii, mortilor vii

În juru-mi tu esti lumina
zilei care nu ma va mai trezi
fi-vei soarele, fi-vei luna, pe
pamântul care voi fi.

Mi-e somn de mai mult de o viata
de nopti eterne si reci
patinez prin visele tale de
gheata spre iernile vietii de veci.

Voi trece prin ere
cimitir plutitor
arca iubirilor care nu mor
pentru-o lume-n viitor
Ca un somn usor
sa renasc în zbor
din durere si dor

Gramatica Mortii

…si într-o zi se va ivi
marea Desteptare si vom
întelege ca viata însasi
a fost un mare Vis.
Tschwang-tse

Punctuatia tragaciului despartind cheaguri de aer
dintr-o limba moarta, o !, turnirul orb al
memoriei… regele inimilor
privind prin popor
ca prin viziera - perla rostogolita pe tarm - si
fierul necrutator al pescarului despicând Marea,
martiriu
prelung al carnii. Ecoul muteniei vânând
sihastrii prin singuratati spargea
timpanele veacurilor, lasa
vederii dureroasa
ruina, sirul
mortilor asteptând abjurarea, nesfârsit, pâna
departe în
Vechime…
Ma dedicam Tie ca barca prinsa de vârtej, armura
Îmvingatoare decapitata în lupta, fluturând
Versul acesta, „l`esprit de finnesse” - erau
Vremuri, ehei!, vânam cerbul întrecându-l în alergare - de-abia acum
m-au ajuns din urma nume: al tatalui
si al fiului, abia
acum, când am ucis tot si am trait, ne adulmecam în
tihna, mama, tu si cu mine, aici la lumina
siragului ( la gâtul ei perlele descresc o data
cu luna!) ne vom
privi
ne vom desparti
în silabe,
asculta
galopul descarnat al Numelor; drumul acesta e
pavat cu
lespezile grele ale cuvintelor: tot ce-a existat au
numit - timp, moarte, singuratate - nu exist, nu
existi, nu
suntem, o! turnirul orb al memoriei, de la un capat la
celalalt al Realului - nimic, decât un morman
hidos de cuvinte….iubire,
într-adevar, „iubire” n-a fost, într-adevar, mai pot muri, ochit
de foarte departe - ehei!, vânam cerbul…

Acum, tu si cu mine
Încordând arcul inimii pentru
O singura aruncare - Regele beat mizeaza pe
Clopoteii impari din tichia nebunului - îmi dezvelesti
Rusinata, calcâiul… în departare: tinta,
Fecioara promisa din copilarie - perla -
martiriul prelung al muteniei…

pun saua pe
sângele
închegat de mult…

Vita
O duceam destul de greu; cu
ultimele puteri simtindu-si
sfârsitul aproape, tata despica Vita
mare a familiei si ne vârî înlauntru, pe
mama si pe mine sa ne stie la adapost macar
pentru iarna aceea. Mama era mai mare si era
copilul altcuiva, o adusese tata la
noi în casa - ea s-a si prapadit înaintea mea, n-a
mai rezistat...dându-si sufletul mi-a
marturisit pacatul pe care-l ispasea astfel: ca
eram fiul ei! nu mai întelegeam nimic, ma
jucasem de atâtea ori cu Mama, mergeam împreuna
la film, pe deal, eram nedespartiti, da, Mama
si cu mine...am îngropat-o acolo, într-una
din cavernele din plamânul calcaros al
Vitei. Asta era, cresteam si dormeam, cresteam
si dormeam, învatam sa socotesc pe propriii
mei ani si sa silabisesc propriile-mi cuvinte si,
uite asa a venit primavara...m-am trezit si m-am
ridicat uimit în picioare - aveam pe cap
carcasa golita a animalului ca un coif
de temut, un trofeu dintr-o poveste pe viata
si pe moarte, din copilarie; o duceam destul
de greu, confectionam mici obiecte din
sânge închegat, vise mici, Pandore si cutii
muzicale, Gorgone hidoase, Cerbi si
Troite mici, Sei pentru poneii de lemn ai
turistilor, sculptam amintiri, amulete
norocoase pentru fiicele memoriei - muzele marilor
vacante, îmi câstigam existenta trecuta, dadeam
spectacole de singuratate...Seara, târziu
numaram florile agonisite cu sudoarea
rece a mortii; pastram o parte, restul
era pentru mormintele Lor, apoi scoteam
din fântâna sânge proaspat si-l lasam
la închegat pentru a doua zi, ma întindeam
pe coama muntelui, dezlegam Blestemul, sa
bântuie pâna dimineata, pe când ochii, ca doi
ghetari încinsi alunecau
în Vale, rostogolind de-a valma imagini,
istorii, lumina...gavanele goale se
umpleau apoi cu stele, cu întuneric, cu timp...