Poetarium
Teodor Duna s-a nascut pe 6 martie 1981 īn localitatea Tāncabesti, Ilfov. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti īn anul 2004, urmānd apoi un masterat de literatura.

A debutat īn revista Poesis (2001) si a publicat versuri īn revistele Luceafarul, Romānia literara, Viata romāneasca, Vatra, Caiete critice, Steaua, Ziarul de duminica, Ziua literara, Transilvania, Cultura, Familia, Wespennest (trad. de Nora Iuga), Manuskripte (trad. de Ernest Wichner).
Editorial, a debutat īn anul 2002 cu volumul de versuri trenul de treisunu februarie (cu o prefata de Mircea Ivanescu) aparut la Editura Vinea, volum care a fost distins cu premiul Mihai Eminescu (Botosani, 2003). Īn 2005, a publicat apoi volumul catafazii, īn la aceeasi editura.

Īn prezent este redactor la revista Cuvāntul.
Teodor Duna

noaptea īnca lāncezea

noaptea īnca lāncezea. eram trei si eram īn jurul unei
     mese,
toti cu degetele desfacute, cu podul palmei īntors spre
     tavan, neclintiti,
ca niste statui oarbe
luminate de-o luna abia rasarita. māinile pāndeau īnclestate pe lemnul
mesei. nu le priveam pentru ca era doua si era noapte
si ei au zis „am vazut īn locul tau o māna fara degete”
     si-n loc de ochi,
pumni de sārma ghimpata li se īntindeau sub frunte.
am zis „eu plec”
si m-am ridicat si ei nu s-au clintit, doar degetele le-au zvācnit īncet.

pentru ca era doua si mai era si luna pe cer
si drumul de aici pāna acasa e la vreo patru kilometri,
     cāt zece ploi.
īmi strāng haina īn jurul gātului.
pornesc. si ei, din spatele ferestrei, ca niste statui oarbe, privindu-ma.

cunosteam bine drumul, doar ceata ma-ncurca putin.
de la iancului spre vatra luminoasa si de-acolo parcul
     si-apoi ajung
īn muncii si de-acolo pāna īn dristor doar zece-cinspe
     minute. o nimica toata.
o plimbare prin cele zece ploi, pe sub o suta de vagoane de noapte.

si vatra lumina ca un far linistit īn ceata 
si pasari nu se vedeau deloc si oameni, nici tipenie.
am rās īn linistea aia īnfundata pentru ca era doua si era ceata
si zece ploi deodata mi se scurgeau pe obraz
si noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.
m-am oprit. facusem, ce-i drept, o suta de pasi.
poate m-am grabit putin, īmi zic. nu e un drum scurt,
      īmi zic.
trebuie sa fii mai cu bagare de seama.
asa ca m-am oprit, dar nu mult,
cāt sa privesc ploaia, luna si-apoi am pornit, poate mai īncet,
dar tot rāzānd si pāna la intrare īn vatra nu m-am oprit deloc.

si vatra nu mai lumina asa puternic. e o farsa, un joc,
     o īnvaluire, mi-am zis,
dar īnainte de toate ma asez putin. īnainte de vatra
oricum trebuie sa te odihnesti.
si am rās si noroc ca era ceata si ceata mi-a īnghitit
     repede rāsul
si l-a facut neauzit. de-acum o sa rād doar pentru mine, am zis si mi-am privit
ceasul si era doar trei si mai erau zece ploi īn jur
si noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

dar nu m-am grabit. timp era destul si drumul nu urca deloc pāna-n dristor
si parca a si īnceput un vānt, ce-i drept, cam rece,
dar care ma purta din spate. si am rās din nou
si rāzānd am trecut vatra si asa am ajuns pe malul
      celalalt
abia pe la patru,
pentru ca am trecut īncet si cu bagare de seama.
dar de-acum, mi-am zis, de-acum o sa merg īntins.

īnsa simteam nevoia unui pat cald si m-am asezat lānga un copac,
mai obosit, de parca as fi trecut īnot strada.
si asta m-a linistit, desi nici acum nu-mi priveam māinile
pentru ca īn jur erau zece ploi
si trupul se destrama īncet, strapungānd aerul
m-am ridicat rāzānd
de ochii īmpaienjeniti, de pleoapele plumbuite.
„nu-i decāt o oboseala de noapte, un joc, o farsa,
     o īnvaluire”.

si poate mai īncet ca la īnceput,
dar cu o pofta nestapānita de a merge, am pornit,
simtind carnea proaspata, īntinsa ca o matase, ca pielea unui copil
īnecat mi se lipeau de ochi frunzele si era noapte, era
     cinci
si un vānt prielnic ma-mpingea de la spate.

„marea e īnca linistita,
trupul tau va atinge tarmul”.

si de data asta merg fara oprire cincizeci, o suta de pasi prin cele zece ploi,
pe sub o suta de vagoane de noapte,
pe drumul de caramida umeda si miroase a copaci
si asta īnseamna ca parcul e deja pe-aproape.
totusi e o plimbare pe cinste, īmi zic
numai ca de la mersul asta necontenit picioarele au obosit, ies ca din moarte,
semn ca pielea s-a deschis undeva.
si rād doar pentru mine si parcul venea usor, plutind, cu copacii rasturnati,
intrati unii īn altii. apoi se apropie o femeie,
mirosea a margine
de mare, astept sa zica, tace, o salcie se ridica de la pamānt, aluneca īncet prin aer.

eu plec repede,
abia tārāndu-ma.
ma grabesc mai mult si mai adānc mi se afunda picioarele,
parca pāna la capatul mortii.
si merg mai īncet ca niciodata, abia daca ma clintesc
si parcul vine īn urma mea, respirānd greu. lemnele īi trosnesc ca niste oase,
e strāns ca īntr-o plasa, se apropie mai mult,
      rostogolindu-se,
īnaltāndu-se cāt zece blocuri, huruind, acoperind noaptea.

„e doar o oboseala de noapte, un joc, o farsa”, īmi zic,
īmi īnchid ochii, vreau sa rād. si īn jur era liniste, era sase
si dimineata ca o bucata de gheata īmi iesea de sub talpi.
au fost doar carnea

peste trupurile roase de vānturile aspre el se asaza
si-si umezeste degetele īn ochii lor.
de foarte aproape un cal mort īi vegheaza. īn spatele calului
o imensa īntindere de trandafiri
salbatici. o liniste coboara īn pamānt, iar de sub dealuri
o oarba īsi ia zborul. māinile ei merg
spre miaza-noapte
si arborii o urmeaza īn leganarea ei.

īn ierburi sunt trupurile roase de vānturile aspre.
ei au fost carnea care i-au umplut gura.
pe un drum cu mesteceni īn floare au fost si au fost doar carnea.

palmele lor par acum o vāltoare. se izbesc de stānci
apoi coboara spre mari.
peste trupurile roase de vānturile aspre el se asaza.
lānga ei o oarba se piaptana cu degetele pline de pamānt.
si-n jur mai mult un cal mort
decāt o īntindere de trandafiri salbatici.


*

iar drumul se face īntāi neted, apoi moale, apoi o apa.
īmi ajunge peste umeri, ma trage īnspre el, īnapoi.
si eu prea obosit si el ma poarta ca un īnecat iar spre parc
si vatra ca un tarm stāncos si īnainte de ea drumul se chirceste
īntr-o vāltoare adānca si eu merg, plutesc,
„de-acum n-o sa ma mai opresc”, alunec pe lānga parc, pe deasupra lui,
si din parc vad doar vārfurile copacilor,
si vatra lumina ca un far linistit īn ceata.
apa ma trage mai mult īn adānc, apoi ma mai ridica putin,
cāt sa vad ca era opt, ca nu mai ploua demult. „capatul e īnca departe,
trupul tau va atinge tarmul”. si marea parea sa se linisteasca.
īnsa o apa merge spre dristor si dedesubtul ei o apa care duce spre vatra
si dedesubt o apa fiarta, si īn stānga o apa namoloasa,
iar eu prins īn ele, linistit, obosit.
si linistea se face īntāi oarba, apoi asurzitoare,
ma trage
īnspre ea, trupul prea īncet porneste
īn toate partile deodata, nu se mai opreste.
si merg-merg si toate se fac aproape.
ajung lānga mine si acolo - o  vietate, o adunatura de carne si namol
se ridica, se umfla, ma acopera.
si eu crescut din ea, 
cu podul palmei īntors spre cer,
linistit, neclintit,
ca o statuie oarba luminata de-o luna
abia rasarita.



poeme publicate īn revista VERSUs/m nr. 3/ 2007

Biblioteca de poezie

poeme īn franceza
                       Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM