Poetarium
Marian Draghici (nascut în 1953) este poet, eseist, editor.

A publicat urmatoarele volume de versuri:Despre arta poetica (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1988), Partida de biliard din padurea ruseasca (Editura Eminescu, Bucuresti, 1995), Lunetistul (Editura Pontica, Constanta, 1996), Lunetistul si cocosul de tabla (Editura Cartea Româneasca, 1996), Harrum, cartea ratarii (Editura Vinea, Bucuresti, 2001),
Licht, lansam/ Lumina, încet (Wieser Verlag, Klagenfurt, Austria, 2004), Negresa (Editura Vinea, Bucuresti, 2005)..

A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler acordat de Presedintia României (2003). Bursier al fundatiei „Austria Kultur Kontakt”, 2005.

In prezent, este secretar general de redactie al revistei de cultura Viata Româneasca si realizeaza, la Editura Vinea, colectia de poezie ins-urgent, în care sunt antologati poeti de valoare ai literaturii române contemporane din toate generatiile.
Marian Draghici

***

Sarpele-n ceruri si zburatoarea sub pamânt
daca acolo
mai e putin aer.
Anii au tot dus lumina în care trebuia sa apari
glorios în elementul tau
ca bufnita pe catedrala.

Clopotul cel mare bate înca rar si departe
(rar si departe?)
dar moartea cu surâs din corpul cui va culege
o muzica albind peretii
pâna la spasmul divin?

Asa da respiratie -
scrum scrum scrum.

La aceleasi cuvinte
ca pe tântar sângele adormitilor
ma umfla râsul acum.


***

Între timp paharutul avu gustul unui fruct oglindit.
Musc din carnea lui cu prudenta -
înauntru e viermele. Înauntru, adânc
este un plâns de copil care cere întruna afara -
sa vada soarele pâna la ziua
sa sune moartea din trâmbita din ceva

si sunetul acela sa persiste-n paharut
ca un sarut pe piatra continuu ramificat
în carnatii, în creier.

Înauntru adânc, adânc însa foarte aproape
sub steaua dubla râsul broastei în ape.


***

Marea printre ramuri razuind arsura
unei voci din afara danturilor
si lumina atât
cât ai aprinde un pai pe ape. 

Încet vino catre mine
cu setea dublei senile
seara la bufet.
                                           1983-2008


Un sentiment verde iarna

Nu ca poetul este un Eutih al gratuitatii, un oficiant al ei.
Nu ca el spune o pasare neagra cânta în ceruri iubirea mea.
Nu ca el crede ce spune.

Dar pe o straduta cu gropi trece omul
cu pasi mari ca împins de-un resort, de-o furtuna
ce-a izbucnit departe pe-un câmp gol.

O câmpule de departe, câmpule gol
omul e o colivie prin care creste-un ram batut de vânt sub luna

sta pasarea din om pe-un ram batut de vânt 
dând din aripi întruna
saraca pasare singura acolo sub luna.

Cât priveste poetul, dupa o noapte alba el scrie:
ceea ce persista este un sentiment verde iarna -
sentimentul de iarna. Si:
sunt fericit, Dumnezeu mi-a dat de lucru.
Dumnezeu, nu omul.

El scrie si chiar crede ce scrie
colivia ramâne goala pe pamânt,
ramâne ramul batut de vânt,
ramâne noaptea cu luna
si pasarea aceea dând din aripi întruna acolo sus.


Harrum

Lui Vlad Ciobanu

Noaptea rece când ai visat un text
si, în text, acest nume: Harrum.
La început, fireste, nu-l iei în seama.
Eh, Harrum! Un vis de noapte, acolo.
Mai trece timp, noapte-zi-noapte-zi,
si deodata ti se impune o prezenta  în toata
virtualitatea ei feroce, urcând lent din strafunduri,
dangat de clopot cu vuiet insesizabil,
sa-ti invadeze total simturile, mintea, spiritul,
chiar si vocea interioara (auziti?) - niste ani.
Dumnezeu cu mila! - zise mica ta întelepciune,
curajoasa, înclinând steagul, în timp ce vuietul urca, urca…
Îndepartati-va de mine tragând cu putere dintr-o armonica rosie
printre dealuri rosii, benchetuind.

Îndepartati-va de mine cât sa pot lacrima
tragând dintr-o armonica rosie în tacere.

Îndepartati-va de mine cât sa pot lacrima
cu toate lacrimile negresei
care nu cad pe pamânt
ci merg în sus la Domnul din burduful armonicii.
Îndepartati-va de mine prieteni
cum si eu murind m-am departat de voi
cât sa puteti lacrima -
fiecare în Africa lui cu armonica rosie.

Caci vremea stricaciunii noastre, recunoastem  sau nu,
dusa e - 
si armonica rosie
mult nu se mai aude.
Îngerul probozit
       Poem scris, rescris de batrânul meu câine
       credincios Carl Gustav
       când eram dus în Africa la vânatoare de lei

L-am vazut, si nu la Ierusalim.
Nici cântând dintr-o armonica rosie printre dealuri rosii
seara în drum spre negresa lui din Ierusalim.

L-am vazut la masa de sub visin singur în cârciuma goala -
si pretindea ca e dus în Africa sa-mpuste lei, caraghiosul.

L-am vazut asteptând paharutul cum altii negresa din Ierusalim,
bând apoi si fumând,
bând, fumând si beat-mort ridicându-se instantaneu la cer
prin însurubare în paharut.
Fix în momentul acela în Africa rasunara
scurte focuri de arma, raget de leu, latraturi -
si vacarmul savanei pârjolite rabufni
în cârciuma altminteri goala.

Tot eu, si nu înteleg pentru ce Doamne tot eu,
l-am vazut tavalindu-se ca porcu’ la picioarele patului
cu pirostrii pe cap în lumina rosie a diminetii.
Dar nu era lumina rosie a unei dimineti pamântene
era sufletul sau ce mai ramasese din suflet: îngerul probozit.

"Câta rautate, atâta expresivitate" - obisnuia sa spuna
cui se nimerea sa-l asculte -
si îngerul probozit se facea si mai probozit,
si demonul marii distrugeri înflorea,
împaratea lumea, pamântul -
"Câta rautate atâta expresivitate, în rest
arta si precizie, arta si precizie
si nemurirea e a ta!".

Dar eu l-am vazut de aproape, de foarte aproape.
Din pielea lui de tabla zincata l-am vazut
în scurta-mi rugaciune câineasca
si mi se paru ca e mort, foarte mort
asa bând, fumând
singur în cârciuma întesata de lume

asa, tavalindu-se ca porcu’ la picioarele patului

de mi se facu rau, foarte rau
în ploaia aceea acida
sub bulbucii rosii ai diminetii noastre pamântene.

Dar la drept vorbind nu era o ploaie acida cu bulbuci rosii-rosii
si nu era o dimineata tipic pamânteana.
Era sufletul sau ce mai ramasese din suflet
în clipa marii distrugeri.


Ceva mai real decât neantul

Poate ca totusi exista
ceva mai real decât neantul, domnule Beckett
iubirea unei femei ce nu mai este
(moartea nu ne-a despartit, nici uitarea)
si de care deodata ti se face dor, la modul ca
ai pleca de pe pamânt -

ai pleca de pe pamânt
dar înca nu e timpul. Destul sa spui

poate-n curând am sa-ti vad fata, iubito
cum de-atâtea ori am privit moartea în fata
sau ma rog, din profil      
în zilele cu dum-dum ale revoltei, flanând pe strazi
în speranta ca am sa te regasesc,
da, am sa te regasesc undeva departe în seara de dupa moarte
lânga un foc mic de vreascuri, lânga izvor

absolut ferita de oameni,
absolut ferita de fiare,
numai cu licarul stelelor deasupra si în miscari cu gratia
goliciunii originare.


***

Fara iubire sunt numai bun
sa creasca din mine absenta un arbore fastuos,
mladiu, pâna la cer.
- Ca din inima mortilor?
- Ca din inima mortilor! Acolo, sus
pe ramul de vârf te legeni tu goala
în brate cu oul primordial, proaspat scapat
din pasarea lui Char, spirituala.
Zece ani într-o clipa ce vânt te-a dus
pentru totdeauna de pe pamânt
este prea greu de spus?

Lasa, te lasa
ramura pe marea joasa,
daca vrei bine,
daca nu, nu.

Biblioteca de poezie

poeme în franceza     
     bibliothčque
ZOOM
retur POETARIUM