Constantin Virgil Banescu - poezii - Festivalul Primavara Poetilor

Constantin Virgil Banescu
(n. 1982, Târgoviste) este licentiat al Facultatii de Comunicare si Relatii Publice, SNSPA din Bucuresti.
A debutat în anul 2000 cu volumul de versuri câinele, femeiassi ocheada (Ed. Timpul, Iasi). Este, de asemenea, autorul volumelor floarea cu o singura petala (poezie, Editura Junimea, Iasi, 2002) si acelasi cer ce nu e (poezie, Editura Vinea, Bucuresti, 2006).
În 2001, a obtinut Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti iar în 2003, Premiul Hubert Burda pentru tinerii poeti din Europa de Est, Heidelberg, Germania.
Poeziile lui au fost traduse în germana de Oskar Pastior si Ernest Wichner, în spaniola de Joaquín Garrigós iar slovena de Ales Mustar.
Constantin Virgil Banescu a tradus proza, în colaborare cu Jean Harris, în limba româna sau în limba engleza. Printre autorii români din opera carora a tradus si a publicat fragmente de roman sau povestiri în reviste din tara noastra se numara Stefan Banulescu, Gabriela Adamesteanu si Stelian Tanase.
Între altele, a lucrat ca redactor de carte pentru Editura Libra si pentru Editura Hasefer a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Câinele

O sa-mi cumpar un câine.
Ba o sa-l fur.
(macar sa încep direct cu pacatul;
ce atâta pre-gatire pentru pacat!
ce atâtea prepacate!)

O sa-l fur,
o sa-i scot dintii, unul câte unul,
o sa-i smulg ghearele, una câte una,
si o sa-i dau drumul.
(dar nu de tot!)

O sa-l întarât si o sa-mi faca placere
(placere o sa-mi faca)
sa-i simt gingiile pe grumazul meu,
pe ceafa mea cea groasa,
încercând sa-mi iste sângele.
(placere o sa-mi faca)

De-aia i-am lasat ochii:
ca sa vada
si sa nu poata.

Femeia

O sa-mi iau o femeie.
(nu de alta, dar prea mi s-au înmultit substitutele de sensibilitate)

O sa ma spal
ca într-un vechi ritual de ablutiune,
pregatindu-mi încet corpul, chiar trupul,
curatând cu grija toate portiunile nelinse.

O sa ma limpezesc, apoi, de atingerile mele
si o sa ma opresc.

(auzi? auzi? auzi! auzi!)

O sa ma asez si o sa-mi pre-gatesc femeia:

cu pielea si carnea de pe piept
o sa-i astup urechile
(asa ca-mi smulg pielea si carnea
de pe piept)

cu pielea si carnea de pe umeri
o sa-i acopar ochii
(asa ca-mi smulg pielea si carnea
de pe umeri)

cu pielea si carnea mâinilor
o sa-i înfund gura
(asa ca-mi smulg pielea si carnea mâinilor)

Dar aburul asta cu miros de mama...
(aburul asta cu miros de mama)

Degeaba toate gramezile
de carne si piele smulsa:
aburul asta cu miros de mama
îti aminteste
ca, din momentul în care mirosi
mirosul mamei tale,
lumea femeilor ti se închide.

jagrat
(casa)

mi-am înaltat casa
o tin pe palma
deasupra capului
catre cer

miscarile mele sunt
atât de evidente
atât de luminate
dimineata

nu sunt singur
si nu pot sa înteleg
de ce totusi mor în secret

Pântecul lumii

Am vazut pântecul lumii.

Pântecul lumii este foarte mic.

Pântecul lumii este atât de mic
încât nimeni si nimic nu încape în el.

Pântecul lumii nu poate tine ceva
sau pe cineva înauntrul lui.

Pântecul lumii este trupul lumii.

Pântecul lumii este trupul sarat
si trupul dulce al lumii.

Pântecul lumii este lumea însasi,
însasi ea, lumea, neprimitoare
si neîncapatoare, asa cum o vedem
seara sau dimineata,
când sângele ochilor înroseste cerul.

val peste cearsaf

putin mai târziu decât sper sa fi fost

si ies din camera mea
ca din ultima ploaie

si intru în camera mea
ca în prima ploaie

si rup vârful singurului creion pe care-l am în geanta
si ma feresc din calea mea

fereste-te tot timpul din calea ta
ca sa ma pot feri oricând din calea mea

întind patura ca un val peste cearsaf

numai cât te ating
îmi pot aminti ce-am visat azi-noapte

tu

tu esti izvorul sarutului meu
si nu ma întrebi niciodata
când a început sau când se va sfârsi lumea

tu totul stii
din sarutul meu

precum odinioara
te ridici pe vârfurile picioarelor
si ma vezi
mai bine ca oricine
si te vad
mai bine ca pe oricine
si înteleg
mai bine ca oricând
ca tu esti izvorul sarutului meu
cuvântul cuvintelor mele

furtuna

ma fac streasina a trupului meu

ma fac prag al sufletului meu

în fata mea sunt doua gradini
adunate una lânga alta
ca sa le vad adunate una lânga alta
mirosind a zmeura sub norii adunati a furtuna

furtuna de primavara

sfârsit de primavara
în care ma întep si ma ard si ma tai singur

singur voi începe sa plâng
adunat în sufletul meu ca norii adunati a furtuna

femeia mea nu mai e sufletul meu
ci plânsul meu
ci furtuna

iarna de început de iarna

esti convinsa
ca daca ma vei iubi
te vei simti mai bine

nu ma iubi
ca daca ma vei iubi
te vei simti mai rau

iarna s-a asezat doar pe blocuri

îmi privesc alama de pe bratul drept
si pe ea vad toata iarna
asezata doar pe blocuri

deci
iarna de început de iarna

rugati-va si pentru mine
ca eu nu ma mai rog

vara de sfârsit de vara

altfel...la fel: totul se duce de râpa clipa de clipa
cu aerul ca e un act de aneantizare a tot raului de pe lumi

vara mereu mergeam în satul acela
în care fiecare încapere are troita ei
iar visele nu se lasa amintite
decât cât privesti luna

vara acum de sfârsit de vara
din nou
putin mai încet:
vara acum de sfârsit de vara

îmi desenez cerculete pe picioare

prin aceste cerculete îti vei depune din nou veninul în mine
femeie-venin

vara acum de sfârsit de vara

femei-venin
venim la voi numai cu sufletul plin
si sunteti tot femei-venin

femeie-venin

din nou
putin mai tare:
vara acum de sfârsit de vara

femei-venin

din nou
mult mai tare:
vara acum de sfârsit de vara

vara acum de sfârsit de femei-venin

cu sufletul plin vin la tine
si te rog
nu-ti aminti nimic din ce am visat azi-noapte
si nu ti-am spus

zori de noapte

se duce se duce ziua
cu Reva cu tot
Reva revine întâi

Reva revine mereu

mereu când revine
Reva revine cu zori de noapte înauntrul celor sandale

Reva iubirea iubirii
ea uneori se face zori de noapte

Reva iubirea iubirii
în zori de noapte
spun:
tu esti iubirea iubirii

se duce se duce noaptea
cu Reva cu tot
Reva revine întâi

te rog Reva
nu-ti schimba niciodata cele sandale