Poetarium
Mihai Antonescu (n. 1951, Drobeta Turnu Severin) este poet, prozator si jurnalist.
A debutat în anul 1977 cu o povestire (Mehedintiul literar’77  - culegere de poezie, eseu, proza si reportaje). Debut editorial în anul 1988 cu romanul istoric Cinci capitani (Editura Ion Creanga, 1988).
Este autorul volumelor Poemele de seara /Cartea de la Pausa (Editura Odeon, 1998), Poemele de dor si de sabie (Editura Odeon, 1999), Poemele clandestine (Editura Semne, 2003).
A publicat zece romane, printre care Filozoful din Arind (Editura Pandora, 1994), Viitorul în genunchi (Editura Odeon, 1998), Dalai Mi (Editura Prier, 2000), Batakanda (Editura Prier, 2001), Esafod pentru iubire (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005), Îngerul pisicii negre (Editura Deliana, 2007) si doua volume de eseuri, povestiri, poeme în proza, consemnari critice : Memoria Semnelor (Editura Calende,1997), Umbra palida a timpului (Editura Printeuro, 2006).

A obtinut mai multe premii literare, printre care  premiul I la Festivalurile de poezie Primavara bucuresteana (1984) si Daniel Turcea (1985). Cartea sa Poemele de dor si de sabie a primit Premiul Liter-Art XXI pentru volum în manuscris (1997) iar romanul Viitorul în genunchi - premiul special al revistei Luceafarul (1998).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1998) si al societatii Liter-Art XXI (din 1997).
Mihai Antonescu

Tainica

Femeie
în ce mareata tacere
te învelesti,
sa nu-ti pot auzi
gândurile!


Cerul din lacrima

...si chiar daca
ai plecat suparata,
eu vad
cum
doi îngeri cu stelele-n spinare
muta cerul ochilor tai
din lacrima
pâna-n surâs.


Fara steaua ta

M-am ratacit corabier haihui
Busola mea-i reper imaginar
Pe marea tuturor si-a nimanui
Cu orizonturi fara tarm si fara far.

Cândva, iubisem steaua dinspre zori
Respirul tau de orient în floare
Azi, ma adie parca uneori
O nefireasca si de tot uitare.

Ma uit la cer, ceru-i de tot departe
E-atâta cale între noi si stea
Corabia cu pânzele desarte
Nici nu mai stie încotro s-o ia.

Trec pescarusi spre norduri hohotind
Cu ei oceanul nesfârsit ma minte
Eu, fara steaua ta nu sunt
Decât un geamat de catarge frânte.


Constatare

pai, bocetul
de aia a fost inventat,
Sa-i fie reazem lacrimii
când ochiul
nu mai poate
de câte îndura
si vede.
pai ochiul
de aia a fost inventat,
sa înjuram cu el
vedenia
niciodata întreaga
a sperantei.


Rugaciune de noapte

Se rani la glezne luna-n
Crucea turlei de din vale
O mireasma se aprinse-n
Vinul din agheasmatare.

Un cocos musca din noapte
Ca dintr-o icoana vie
Trâmbitând cu îndârjire-n
Tinda cerului pustie.

Iar pe grinduri si pe ape
Cursera la un soroc
Ochii sfintilor din candeli
Lacrimând a busuioc.


Inevitabila curgere

umbra mea:
ultima frontiera
dinaintea înserarii.
umbra mea,
iubito,
e ultimul protest al zilei
din secunda
ce tocmai se destrama.


Fata de iarba

Ma preumblu descult prin cuvinte
Iubindu-te asemeni lui Dumnezeu.
Vai, cât albastru cuprinde,
Partea dinspre mine a sufletului tau.

Se atârna noaptea de flori, ca o ruga
Trupul tau e risipit în icoanele ierbii.
Sarutul nu mai are unde sa fuga
Si vor veni în zori, sa ni-l pasca ce5rbii.

Ar mai fi un rasarit de luna târzie
Iubito, sa fugim amândoi într-o floare.
Afara de mine, înca nimeni nu stie,
Ca Dumnezeu are gustul buzelor tale.
Balada cu final amânat

Am vazut odata
un lautar singur
pe o streasina de drum.
cânta plângând.
lumea trecea
tot trecea
mirata
cntecu-i îngâna
fara sa-l înteleaga nicicum.
iat cântecul lui
cu lumea se petrecea.
an dupa an
decenii mai multe
cântecul plâns
urmau sa-l asculte
cizmari
dulgheri
marinari
ioeri
si curve de-o seara
fugite din rai
în iadul de-afara.
vioara gemea
pe corzi ostenite
din tineretea altui veac
împletite.
si ce mai lacrimi
rostogolea geamatul la vale
pe cenusa barbii
calcate de lume în picioare
cu obida
cu talpile goale.
dar pâna veacul se primeni
ajunse moartea la el
într-o zi
cerându-i sa nu mai cânte
fara plata
pentru o lume în care,
chiar plânsu-i minciuna sfruntata.
pe urma vru sa-l ia
cu ea.
dar îsi aminti
ca nu avea unde-l îngropa.
mai bine sa-l lase
fara instrumente într-o seara
când
luna bolnava n-o lumina.
sa-i smulga dintii
si limba din gura
iar cântecul de odinioara
sa-i sece lacrimile
pâna la ura.
pentru un lautar
poate fi moarte mai grea?
dar,
ce sa faca moartea
cu o vioara ?
asa ca-l parasi
în streasina lui de drum
sa cânte
sa tot cânte
de trist si de nebun.
iar lacrimile lui
duc si acum la vale
rânjetul altui veac
de nepasare.


Sânul tau

acest mar,
nu este un mar.
ci,
somnul cu vis
respirâmd în cuibul mâinii
pe el,
pâna la trufie.
pâna la rugaciune.


Clipe moarte

Calul meu de ger si spuma
Aburin sub stele reci
Taie dealul, frânge valea
Banuitelor poteci.

Nu mai stiu de când alearga
Nu mai stiu decând ma rog
Eu, platind tribut sperantei
El, potcoavelor zalog.

Nici nu trece nici ramâne
Frigul astor clipe moarte
Primavara e la tine,
Învelita în departe.


Pastel

Spun „verde”,
Limba-mi înfloreste sub cuvinte.
Caruta înserarii ma pierde la rascruci.
Ulciorul spart de mâna unui copil cuminte
Picteaza cu vedenii pe uluci.

Biblioteca de poezie

poeme în/din franceza, spaniola etc.
                          Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM