Poetarium
Stefan Dumitru Afrimescu (n. 4 februarie 1951, Urluieni, Arges) este poet si jurnalist.

A debutat editorial cu volumul În acest lung asediu, Editura Albatros (1982).
A continuat apoi sa publice versuri în revistele literare Luceafarul, SLAST si Argesul sau în Flacara si Tomis. Despre poezia lui, între altele, s-a scris si în rubricile „Numele Poetului“ (Luceafarul - Cezar Ivanescu) si “Acasa la...” (SLAST). Dar publicarea altor volume -Poemele Libertatii, Viata ca meserie, Poeme albastre - nu a mai fost posibila.
Dupa 1989, Stefan Dumitru Afrimescu a devenit jurnalist. A fondat, în 1990, la Bucuresti, saptamînalul Mileniul III, a lucrat la diferite ziare si agenyii de presa.
A publicat volumule de poeme No man’s patria (AMB, 2002) si Hemeneutica libertatii (AMB, 2004).

De câtiva ani, Stefan Dumitru Afrimescu lucreaza ca jurnalist la unul dintre marile cotidiane centrale din Romania.
Stefan Dumitru
                Afrimescu

Zisese profetul înainte sa plece…
cel care va stapâni focul va stapâni     
si lumea de la un capat la altul
din începuturi pâna în sfârsit,      
plin de adevar era continutul…
si se va întoarce într-o zi singur
profetul, singur si cu mâinile goale,
cu pleoapele grele de veghe si buzele
umflate de profetii… se va întoarce
într-o zi în plin miez de stea calatoare
sa te apere
se va întoarce singur cu gândul si cu
tristete în glas, va va zice:
opriti totul si ma ascultati am venit sa
va apar… si multi veti râde si veti
pune întrebari: de cine si cum… ?
si, asa cu mâinile goale ? Drept cine te crezi…
si  îl veti lua în râs, si-l veti alunga pâna la
urma cu pietre.



Noaptea fântânilor-noi, izvoare,
si voi… voi, adica noi însine…
ce altceva decât uitare si trecut,
fraternizând cu lupii pe drumuri
de sare, ratacind blânzi uneori si în nestire
pe mari de pulberi si de absenta,
noi singuri nascuti pentru a îmbratisa
doar târziul si a ne purta vina
pâna vom trece din nou în izvoare,
pâna la nesfârsire aproae,
si aceasta ar însemna un alt exil
pentru înca o mie de ani, va trebui
sa ne-ntoarcem în noaptea din noi
si sa ramânem, singuri cu noi urmând
sa ne pierdem cu seminte cu tot.



Si voi care stiati premise
întrezarii  viitorul…
tarâm de vis viitor, timp
nenascut înca, spuneti unde
vor mai rasuna pasii omului ?
si voi aurore coborâte în
sarbatori ilegale, aratati
drumul si vestiti de furtuna…
omul si-a culcat anotimpurile-
în piatra si cu viata dezvelita pâna
la os s-a aruncat, peste abis.
Izvoare tinere tâsneau sfâsiind
noaptea minerala a lumii,
si aducându-i viata înapoi,
copilaria îi era de negasit,
uitata sau pierduta doar
pe cine stie care alta plaja
omul se simtea pamânt
si era adevarul cel dintâi
(si cel mai adevar din toate.)



Si cel care plecase în noapte
n-a mai avut vreme de întoarcere
visul lui se terminase pe drum
tu mai puteai sa astepti în noaptea
ta cosmica, în crepusculul visului tau.



Si oricâta scuza as vrea sa pun
în locul curajului tau tot nu
ti-ar folosi la nimic, dimpotriva…



Zborul fosil al timpului
si noi deodata si aripa si zbor,
traversând lumea tocmai pe acolo
pe unde nu se poate altfel
decât în somn, pe unde cerul e o
Sahara si lumea toata, o rana înca vie.



Si deodata soarele scapata
se face noapte deodata
si eu ramân singur
cu drumul “ De aici încolo
se va purta fiecare pe sine “
devenisem prea grei de atâta
glorie si uitare.



Acum scriu în ceasul când
de prin pesteri si grote,
de pe peretii acestora,
ca de pe fetele unor imense oglinzi,
de o piatra de calcar sau andezit,
timpul a început sa ne stearga
urmele noastre uitate pe cer.

Biblioteca de poezie

poeme în/din franceza, spaniola etc.
                          Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM