Poetarium
Sorin Mihai Grad (nascut pe 2 martie 1979 la Satu Mare) a absolvit Facultatea de matematica a UBB Cluj-Napoca. Master în analiza reala si complexa la aceeasi facultate. Doctorand în matematica la Technische Universität Chemnitz (Germania).

A publicat poezie în publicatiile online: Respiro, NordLitera, Prolog, Argos, dbrom, The Ultimate Hallucination, Noi Nu!, Revista româna de literatura online, EgoPHobia, Sisif, Akademia, precum si în antologiile Noesis (3 & 4) sau Caiete malinene.
Poezia lui a faparut de asemenea în revistele Reflections, Galateea, Akademia si Ecran magazin.

Este editorul e-revistei culturale EgoPHobia (www.egophobia.ro)
Sorin Mihai Grad

Arpegiu cu dungi sonate

Ne jucam cu lumini pe un cer imbecil
Si ne-amagim scriind ca-s curcubee
Ori lacrimi ale unor scântei ce mor
Înaltându-se
Printre vaietele victimelor unor crime ce n-au stiut sa se   
     petreaca
Prin noi, sfâsiind istoria
Unui mâine trist,
Suntem doar umbre,
Flacarilor ce ne scuipa din nimic nu le pasa de noi,
Cei care nu stim sa le cunoastem.


Scriu

Scriu pentru acelasi nimeni
Care-mi macina ceata
Aceleasi versuri vagi
Dezlegate de realitate ori arta,
Imnuri pentru cerurile subterane
Care-si revarsa lipsa de lumina si de vis
Spre chipul lor macabru,
Poate si al meu,
Prin mine-acelasi paratrasnet inutil si stors
De ultimele sensuri
Cu ultimele versuri.

Pe-aceeasi liniste lugubra
Creionul meu zgârie sinistru
Alte metafore morbide sau nebune,
Pângarind viata la porunca mintii
Delirând în oceanul de bine si noroc
În care se straduie sa-si înece constiinta,
Constienta si visele.

Pasari cu aripi înghetate de fluture spalat
Vor sa vâneze, dar se prabusesc ca niste rime
Într-o poezie moarta citita de-o fantoma
De sub coada... spre-un cap
Asezat invers.
Înca mai scriu, dar nici mie nu-mi pasa
De-am fost vesel azi, sau fericit, ori mai degraba
Trist ca o zi putreda de boala;
Poemul ce-l tatuam în nemurire
Pe-o foaie recuzata de-alti demoni
Ce m-au vegheat în agonie
A adormit,
Noaptea din sine-i era prea rânceda si neagra,
Iar el mult prea fragil si-ntunecat
Ca o lumânare uitata pe Soare.
Cenusa mea cu sâmburi de ruina
si miezuri de rutina
Înca nu s-a uscat,
si-ar plimba umbra pe sub tei,
Dar mâna
Ce s-ar prelungi cu iubita care poate nu mai exista
E legata de creionul care-si mai varsa înca
Diamantele ratate pe chipul neras al foii,
Iar linistea se sinucide gonindu-l mai departe...
Mai departe...
Mai departe
De canoane si de-ale lor avatari
De fluturi, somn sau epave potrivnice
Care s-au îngropat prin versurile mele.

Creionul fumega, dar înca mai razbate
Printre stafiile cuvintelor care l-ar rapi
Doar pentru-al lor portret ca printii din uitare
Ce-au poftit nemurirea prin geniul altora;
Ce-as fi fost eu: printul or' artistul?
Sau poate sclavul din care se hraneau
Când ne lasau motive sa ne minunam...

Flacari mistuie încet creionul,
Dar înca nu ma ard: eu scriu
În noaptea albastra ce lesina când ma vede ranind-o
Fara cuvinte,
Cu scânteile umbrei creionului
Scriu.

Poem aleator

Vindem aripi
Si bucati de ger,
Si lacrimi de azbest,
Radacini de tabla
Si ore pe furis,
Si ploua,

Si nu mai sunt,
Si sânge de vid
Si astre curgând în cadere,
Si o frunza pe o pasare,
Mi-e lene sa mai amintesc,
Ca o Vipera era primul poet care m-a crezut
Printre sarcastice neîntelegeri...

Când am iubit prima oara am lovit nestiind
Sa ma dezvalui, apoi doar am privit
Neputincios, si înca astept.

Nici azi nu cred în munca,
Iar mâine e doar un ciclop mort cu ochi galben si surd
Ce-mi va speria si sinucide fuga.

Si ar mai fi o cifra necunoscuta
Si sfere de lovit
Si litere-ncâlcite ce mi-au distrus privirea
Dar tot nu le patrund,
Oceane de navigat static ce ma ucid si ele

Pancrease impare de animale moarte
Si fulgi de somn
Si sabloane de standard
Cautam, iar cui ma va plânge:
Negatii!!!


Aici se moare

Chiar de-ai vorbi de mine,
Desi nu ai de ce
Si n-ai avea ce spune,
Doar nimeni sa te-asculte,
Nu esti nimic si crezi ca vorbesti,
Cum de nu te-ai saturat de mine?
Orice se-ngroapa-n mine moare
Spasmodic, chinuit si lent...

Aici nu ploua, se moare de mine,
Se piere de scârba de sine si d'ei,
Florile le tai sa nu înfloreasca,
Tu n-ai nici macar gura,
De parc-ai exista...
Esti un atol într-un ocean de voma imaculata,
Sau poate o sirena în deriva,
Tot acolo...
De-ai fi fost mereu cu mine, ai întelege
Si m-ai ucide sa ma scapi,
Iar ca pedeapsa ca nu m-ai salvat
Vei trai vesnic unde doar se moare
În p(r)o(bl)emele mele... aici.

Biblioteca de poezie

poeme în/din franceza, spaniola etc.
                          Biblioteca ZOOM
retur POETARIUM