Poetarium
Mircea Bârsila (nascut pe data de 19 octombrie 1952 în satul Cârciu, comuna Vagiulesti din Gorj), este poet si critic literar.
A absolvit Facultatea de Litere din Timisoara (1978) si este doctor în litere.

A debutat în 1982, cu volumul de versuri Obrazul celalalt al Lunii (Editura Albatros). A publicat apoi volumele de poeme Argint galben (Albatros, 1988), Scutul lui Perseu (Vlasie, 1993), O linie aproape neagra / Une ligne presque noire (AMB, 2000 - premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si premiul pentru cea mai buna carte a anului la festivalul Poesis), Acordeonul soarelui (Paralela 45, 2001), Amintirile unui catun (Paralela 45, 2003 - premiul filialei Pitesti a Uniunii Scriitorilor din România).

De asemenea, a semnat si patru volume de studii literare : Fecioara divina si cerbul (Calende, 1999) Dimensiunea ludica a poeziei lui Nichita Stanescu (2001), Lecturi (2001) et Vârsta  de fier în  viziunea lirica a lui Al. Philippide (2006).

În prezent, lucreaza ca profesor la Universitatea de Stat din Pitesti. Este, totodata, secretar literar al Teatrului Al. Davila din Pitesti si redactor-sef al revistei Calende.
Mircea Bârsila

Încotro îmi duci, orasule, sângele ? Esti fiul meu
- te-am înfiat - unde mi-l duci ? Si linistea ta
de ce minte ? Si cântarile de ce ne înseala ? Himere.
Labirinturi. Si ferestre înalte. Si mâinile mele,
orasule, ah, mâinile mele - cele de lapte -
întinzându-se, adesea, în somn, catre partile feminine
si moi - atât de calde si atât de moi - ale sfintelor
tinuturi natale. Încotro îmi duci, orasule, sângele ?
Esti fiul meu: te-am înfiat ! Esti fiul meu: te-am înfiat !
Îti simt în ceafa rasuflarea de monstru: jumatate taur,
jumatate barbat. Himere, labirinturi si femei
ce se prefac, spre miezul noptii, în serpoaice.
Încotro îmi duci, orasule, sângele ?
Încotro îmi duci, orasule, sângele ?
Într-adevar, toate orasele sunt, în felul lor, blestemate.


Omizi, cocosi, ciocârlii. O vara lenesa
ai carei fluturi îmi pareau niste flori
lipsite de radacini si de frica de moarte a florilor.
Era vara, iar fetele, ah, fetele si verdeata frumoasa
a livezilor ma faceau sa ma simt la fel ca un urs
printre gheturile sale. O vara moarta. O vara vie.
Un scut
între mine si câinii latrându-ma, furiosi, din adâncuri.
Între mine si somnul - marele somn - ce vine, cântând,înapoi. Era vara si aveam o camasa în carouri.
Aveam o iubita si ne întâlneam, pe ascuns, în miezul rosu al pepenilor. Va îmbratisez cu atât de putinele
brate ale mele, ore de altadata si care stiati sa veniti
- de unde veti fi venind ! - asemenea vitelor, însetate,
la jgheaburi. Te îmbratisez, piatra,
pentru ca si tu suferi - dar fara sa stii de ce !
O vara moarta.
O vara vie. Toate la timpul lor. Totul e cenusiu ca o blana de soarece. Timpul istovului, în obscuritate,
al carilor din lemnaria subconstientului. Timpul
nevazutelor duhuri
trimise sa-mi vorbeasca, noaptea, de-o stingere curata la tarmul însorit al unui trandafir.


Nici nu mai stiu bine cine sunt. Un ins din mine
îsi înlocuieste cu pene de înger tristetile
înfipte, la fel ca niste araci, în pamânt. Altul
este trezit, peste noapte - între miezul noptii
si revarsatul zorilor - de vacile pe care le-a pascut
în copilarie: se întorc una câte una si zbiara
lipindu-si de prag enormele capatâni. Altul ofteaza,
cu spaima, din pricina oarbelor scorpii
ce stau de veghe, la vami, cu limba lor ca o lancie.
Se ofteaza întruna
de parca am fi niste soldati ai unei armate învinse.
Niste stânci înmuiate. Niste pomi scorburosi.
Vino, Doamne, si întoarce totul asa cum a fost !
Vino, Doamne, si întinereste totul din nou,
- daca te-nduri ! - asa cum întinereste tâmplarul
o scândura,
tragând-o pe ambele parti la rindea. Amin.


Si totusi femeile sunt facute pentru desfatare.
Pentru a mirosi a parfumuri, în matasuri usoare,
si pentru valsuri. Doua batai simultane de clopot:
sânii femeii. Si cenusa ei de cocor si de papadie,
de vipera, de frunza de salcie si de radasca
ai carei clesti o fac sa para capetenia
unor rasculati. Ce este, deci, femeia - acest semn luminos
printr-un geam aburit - si ce altceva ar putea
sa fie ? Surâsul femeii, primavara
- când ne aram gradinile cu el - si urcatul treptelor
în urma unei femei, pe scara în spirala - si tainica -
a foamei de tot ce a ramas negustat. Un vas din pamânt
rosu: femeia. Din lut adus din adâncul apelor,
ce nu obosesc niciodata sa fie femeie, si din tarâna
furata, noaptea, din cimitire. Un semn luminos
printr-un geam aburit. Si cenusa ei
de frunza amara de salcie. De cocor si de papadie.
Ce este, deci, femeia si de ce ne ridica ea în vazduh
pentru ca apoi sa ne lase, acolo sus, în voia vântului !
De ce vii tu pe un cal mohorât: un cal fara sa,
un cal fara frâu
si care în loc de copite are niste colaci negri
facuti din tarâna si din faina de grâu.
De ce vii tu pe carari
încrucisate de duhurile rele, Moarte ? De ce sunt fulgere
si tunete pasii tai ? De ce nu se mai fac serbari
si praznice în cinstea ta, Moarte ? De ce nu vii tu, Moarte,
pe un cal cu hamurile rosii sau în leaganul poleit
dintre coarnele cerbilor ? Vino cu glas frumos
de privigetoare. Vino tu, Moarte,
cu arcul tau de culoarea curcubeului. Adu-ti aminte
de mine, Moarte, si vino asa cum se cuvine sa vii.
De ce sunt fulgere si tunete pasii tai, Moarte ?
De ce vii tu pe carari încrucisate de duhurile rele,
Moarte ? Vino, Moarte, asa cum se cuvine sa vii
si ca sa pot sa-ti spun si eu linistit: "vino" (sau poate
chiar "vino-ma"), în cea de pe urma noapte a mea.


Si ce sa ne mai spuna, de-acum, si pasarea care doarme
pe nisipul din vaduri si arborii cu adâncituri ca un sex
de femeie ? Ne-ar placea sa putem coborî
cu fiecare stea cazatoare, noapte de noapte, în jos,
si sa ne întoarcem, dimineata, cu zorii în spinare.
Sa umblam, în cojoace din lut înca umed,
printre  aripile întinse în întuneric ale fântânilor.
Ce sa ne mai spuna de-acum, sceptici, apatici, prezumtiosi,
atât de frumoasa nebunie a schiorului
pe care-l vedem în zilele însorite ale iernii: zboara
peste prapastii, dar nu stie ce cauta; peste înaltele creste
ale muntilor si peste avalanse, dar nu stie de ce !
Pâna si duhurile codrilor, ce duceau, altadata, sagetile
catre  tinta, s-au împutinat. Si gheata de pe geamuri.
Si tropotele învelite în pamânt ale cailor: ale frumosilor cai
pe care am copilarit. Mai odihniti-va, prieteni
cu aparatori de noapte la ochi  si pieptare-nstelate.
Mai odihniti-va, gâze, vrabii si ceturi menite plutirii
- o plutire neutra, o plutire usoara -
dinspre noi, cei vesnici, catre noi, muritorii:
asa cum sunt si brazii aruncati de la balcoane,
dupa revelion.
Cele mai triste vânatai ale pamântului sînt mormintele.

Biblioteca de poezie

poeme în franceza
                          Biblioteca ZOOM
retur  POETARIUM
Noroaie, hatisuri si fiarele salbatice
de  care ne aparam cu luminile slabe ale felinarelor.
Si somnul pe apucate si vremea din ce în ce
mai aspra (am intrat în cel mai cumplit anotimp
al anului). O vreme potrivnica
pentru o asemenea calatorie. Ploile. Vântul.
Si-n traista pentru merinde: un înger. Un înger de argint
- gol pe dinlauntru - si un pod de argint. Apare mereu
si dispare buha padurilor. Bate din aripa si dispare,
iar la celalalt capat al podului: leii. Somnorosii lei
ai Sfântului Marcu. Podul: de argint. Leii: de argint.
Moarte, unde ne duci ? Unde ne duci, Moarte,
si de ce apare mereu si dispare buha padurilor ? Bate
din aripa si dispare. Bate din aripa si dispare.
O calatorie de argint. O vreme de argint. Fulgera. Tuna.
Si tot de argint si aratatorul pe jumatate frânt
si care pâlpâie - gol pe dinlauntru - al îngerului.


Mi-ar fi cu mult mai usor, daca n-as avea trup.
Nu ar mai intra nici o femeie, seara de seara, în mine
pentru a iesi repede, cu pasi usori, repede, repede si fara
sa mai poata imita pasarea si la iesire.
Mi-ar fi cu mult mai usor, daca n-as avea oase si carne,
tot asa de usor cum fetelor din descântece
unde framânta pâine si aluat nu ating. Unde torc
si fuse nu se învârtesc. Nu ar mai exista nimic
în afara mea: nici mama si nici bratele de lemn
ale salcâmilor. Absolut nimic: m-auziti, buruieni ?
Absolut nimic: m-auziti, paianjeni ? M-auzi
fir înca verde de iarba,
înca verde fir de iarba sau de grâu,
pe care urca spre cer o furnica ? Mi-ar fi
cu mult mai usor, daca nu m-as simti urmarit peste tot
de întunecatele priviri ale Împaratesei de Jos.
Daca nu as avea oase si carne sau daca, atât de pur fiind,
prezenta mea nu ar stârni, adesea, mânie.